Războiul artiştilor cu normalitatea

Mircea TOMA
Publicat în Dilema Veche nr. 655 din 8-14 septembrie 2016
Războiul artiştilor cu normalitatea jpeg

Istoria modului în care oamenii tipici s-au raportat la semenii lor lipsiţi de aptitudini tipice se împarte în două perioade: una în care dizabilitatea a fost considerată o abatere de la normalitate şi, respectiv, o alta, în care dizabilitatea este înţeleasă ca relaţie a comunităţii cu persoanele cu dizabilităţi. 

Prima perioadă are o vechime egală cu vîrsta civilizaţiei umane, a doua are cîteva decenii. Cea din­tîi conţine o lungă listă de episoade de intens tragism: dacă Plutarh nu minte, Sparta antică îşi „purifica“ genetic neamul instituind controlul copiilor nou-născuţi; cei cu dizabilităţi – fizice sau mentale – sfîrşeau în prăpastia de pe muntele Taygetas. Vreo două mii cinci sute de ani mai tîrziu (în 1939), Germania nazistă a declanşat un program de protejare a purităţii ariene a germanilor: copiii cu dizabilităţi – motorii ori intelectuale – erau internaţi şi eutanasiaţi în clinici ale morţii. În anul 2016, varianta românească a acestor soluţii radicale a fost descrisă recent de o anchetă a Centrului de Investigaţii Media: uciderea prin înfometare şi neglijare a copiilor cu dizabilităţi instituţionalizaţi. Dincolo de aceste forme extreme, comunităţile şi-au exprimat refuzul de a accepta persoanele cu dizabilităţi în viaţa „normală“, construind – sau menţinînd – obstacole care să le limiteze acestora accesul la educaţie, la sănătate ori pe piaţa muncii. Cele mai vizibile bariere sînt cele fizice: bordurile şi treptele. Cele mai puţin vizibile – dar şi mult mai greu de depăşit – sînt bordurile din minţile oamenilor. Profesorii care nu cred că un copil cu dizabilităţi ar avea ce căuta într-o şcoală de masă, în ciuda legii care obligă şcoala să şi-l asume, fac tot ce le stă în puteri să descurajeze copilul şi părinţii acestuia în încercarea de a intra în lumea „normală“. Aceste forme de excludere de la viaţa socială sînt versiuni atenuate ale aceloraşi politici de purificare; soluţia antică a prăpastiei de pe muntele Taygetas îşi regăseşte un echivalent în politicile de excluziune socială. Excluziunea începe însă în mentalitatea persoanelor tipice care folosesc un concept-cheie pentru cîntărirea semenilor: „normal“. Cei care nu sînt „normali“ nu sînt învestiţi cu toate calităţile unui om. Ei sînt sub/semi/aproape-oameni şi, important, nici nu au şansa de a intra în rîndul oamenilor. Soluţia generală, explicită, este îndepărtarea din circuitul normalităţii – persoanele cu aptitudini atipice sînt, tradiţional, instituţionalizate, segregate în şcoli speciale sau pur şi simplu izolate chiar de către membrii propriilor familii. Implicit, eliminarea lor se face prin proiectarea universului oamenilor normali cu ignorarea nevoilor speciale ale celor cu dizabilităţi: localităţile sînt croite „normal“, respectiv cu obstacole pentru persoane cu dizabilităţi motorii sau senzoriale. Din combinarea acestor forme de excluziune, o parte din societate, persoane care s-ar putea integra în viaţa comunităţii – în educaţie, pe piaţa muncii, în viaţa socială şi în cea culturală – sînt condamnate să existe, dincolo de graniţa „normalităţii“, într-un univers al izolării, suferinţei, pauperităţii şi umilitoarei dependenţe de asistenţă socială. În ultimul secol, între componentele definitorii ale normalităţii, alături de doi ochi, două urechi, patru membre etc. a apărut şi automobilul. Această completare tehnologică a abilităţilor umane s a hipertrofiat în aşa măsură, încît omul lipsit de maşină este exclus din universul normalităţii ca orice altă persoană cu dizabilităţi. Trotuarul, relicvă a epocii în care pietonul era încă o persoană „normală“, este eliminat: în Statele Unite eliminarea este fizică. În majoritatea concentrărilor urbane trotuarul a dispărut aproape cu totul. În Bucureşti, trotuarul a devenit carosabil.

Şansele egalităţii de şanse

Asistăm, aşadar, la modul în care conceptul de „normalitate“ separă oamenii tipici de cei atipici, cei din urmă fiind victimele excluziunii sociale. Paradigma alternativă „normalităţii“ abia a împlinit cîteva decenii de cînd a luat forme instituţionale. Preşedintele John F. Kennedy este unul dintre pionieri, el a iniţiat proiectul legislativ pentru instituţia „egalităţii de şanse“. Cheia acestei revoluţionare abordări – care avea, în spate, adevăratele revoluţii ale marilor grupuri discriminate, femeile şi populaţia afro-americană – era redefinirea diferenţelor dintre oameni. Deosebirile de culoare, gen, abilităţi generale etc. nu mai erau acceptate ca fiind criteriu de excludere, ci provocare pentru includere. De atunci, politicile incluzive au fost tot mai detaliat definite şi asumate în sistemul legislativ al ţărilor care aspiră la modele de civilizaţie de tip occidental. Dacă la nivel formal teritoriul pare să fi fost cucerit de noua paradigmă, societăţile din aceste ţări sînt mult mai rezistente la schimbare. Pentru România este încă un vis ca o persoană cu dizabilităţi să îşi poată proiecta viitorul la fel ca o persoană tipică: majoritatea şcolilor de masă descurajează accesul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, deşi legea le obligă să-i accepte; pe piaţa muncii există doar cîteva corporaţii străine care au instituţionalizat accesul persoanelor cu dizabilităţi. Dar nu e nevoie să faci cercetări sofisticate ca să cunoşti nivelul de incluzivitate al unei comunităţi. Cînd oraşul clădeşte baraje de autoturisme în calea omului – fie el tipic sau atipic – este limpede că mentalitatea administraţiei este încă prizoniera vechii paradigme a „normalităţii“, în versiunea ei modernizată în care omul cu două picioare este înlocuit de cel cu patru roţi. Un exemplu cu o mare forţă simbolică ne a fost recent oferit de proaspăta primăriţă a Capitalei. Abia unsă în funcţie, ea a anunţat că va suspenda evenimentele publice care presupun oprirea traficului auto. Prima intervenţie a vizat un mare bulevard care era închis pentru autoturisme în week-end-urile de vară pentru a face loc unor activităţi sportive; mesajul pe care organizatorii evenimentului doreau să-l transmită era recuperarea centrului oraşului pentru oameni. Programul a fost oprit, „sport se poate face şi în parcuri“ fiind argumentul suprem. La Bucureşti, omul trebuie să facă loc automobilului. Omul a devenit anormal.

Războiul de la MNAC

În lupta cu aceste mentalităţi conservatoare, un posibil aliat este arta, pentru că un produs artistic este prin definiţie neconvenţional. Omul, în artă, este rareori tipic. Proporţiile de aur ale omului lui Da Vinci au fost mai degrabă reper pentru a ilustra infinitatea diversităţii – şi nu rezist să nu flanchez „omul proporţional“ cu grăsunii lui Botero de o parte şi cu scheletice statuete africane de cealaltă. Aşa s-a născut ideea de a expune cetatea „normalităţii“ unui asediu în care obuzele să fie concepte incompatibile cu zidurile dintre „normali“ şi „anormali“. Pionieri autohtoni ai războiului împotriva excluziunii sînt cîţiva promotori ai accesibilizării consumului cultural. Accesibilizare a picturii, a filmului, a exponatelor de la Muzeul „Antipa“ etc. Expoziţia „Normalitate, ce cuvînt brutal“ face un salt în plus în terenul inamic: abordarea artistică însăşi pleacă de la ideea de a dilua graniţele impuse de paradigma normalităţii: fotografiile din expoziţie sînt realizate de persoane nevăzătoare, publicul poate participa la workshop-uri de dans rulant (în scaun rulant) sau la aniversarea unei fetiţe cu dizabilităţi prin artefacte şi mărturii audiovizuale etc. Experienţa la care este expus „normalul“ prin această imersiune în atipic are şanse să vindece de orbire oameni care au considerat nevăzătorii/nemergătorii/neauzitorii neoameni şi să-i ajute să redescopere oamenii. 

Mircea Toma este jurnalist, preşedinte al organizaţiei ActiveWatch.

Foto: C. Gheorghe

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.