Se pare că mai mulți dintre noi avem o nevoie acută de sentimente: ne-am săturat să mai fim doar observatori cool, documentați și vigilenți ai lucrurilor, vrem să le și trăim, intens, dacă se poate, să ne înduioșăm la ele, dacă e cazul, și nu doar să le analizăm docți.

De ce și la ce mai plîngem, la ce ne mai emoționăm, ce ne mai impresionează și cum e tema acestui Dosar. Nu atît în realitate (deși sînt două articole care vorbesc puțin și despre asta), cît în produsele culturale care ne sînt la îndemînă, de care ne ciocnim, pe care le consumăm, vrînd-nevrînd. Cărți, muzici, filme. Care ne formează, măcar parțial, chiar și atunci cînd nu ne propunem explicit asta. Care ne educă sentimental, învățîndu-ne, la niveluri cît se poate de diferite, să simțim și să ne identificăm emoțiile.

E un fel de „educație sentimentală“ și atunci cînd ne lăsăm în voia unei cărți, a unei bucăți muzicale sau a unui film fără să încercăm cu tot dinadinsul să le disecăm, să le reducem la semnificații esențiale. Ne am învățat să facem teorii din orice și să fim impresionați doar atunci cînd e ceva extrem: tot produsele culturii populare ne-au indus asta, mereu îmbîrligînd lucrurile pentru a cîștiga audiență. Am devenit excesiv de documentați, rafinați, specializați și argumentați în opiniile noastre.

Și asta nu e rău deloc. Dar e loc și pentru partea cealaltă, mai simplă: înduioșare, pur și simplu. Așa cum rîsul ne face bine, cred că și puțin plîns, sincer, din cînd în cînd, fie în sala de cinema sau acasă, pe tastatură (vezi articolul „Lacrimi și film“), nu ar avea de ce să ne strice. Ne-ar mai descătușa din cînd în cînd.

Fie că plîngem, copii fiind (sau nu neapărat), la textele din manuale, precum „Puiul“, „Fefeleaga“, „La Vulturi“ sau „Bunica“. Ori că lăcrimăm la Love story (Arthur Hiller, 1970, după romanul lui Eric Segal) sau la mai recentul Titanic (James Cameron, 1997), ori Moulin Rouge! (Baz Luhrmann, 2001). Sau, în cazul meu, la Casablanca (Michael Curtiz, 1942) – cînd Rick face, desigur, gestul nobil din final, dar nu rămîne cu Ilsa) sau la Gone with the Wind (Victor Fleming, 1939), cînd Scarlett spune că mîine va fi o nouă zi și se întoarce la Tara, dar nu rămîne cu Rhett. Și la The Age of Innocence (1993, Martin Scorsese), cînd cele două personaje care s-au iubit toată viața, Newland Archer și Countess Olenska, nu se revăd nici măcar înainte de moarte, ori la The English Patient (1996, Anthony Minghella), la scena în care Katharine moare singură în peșteră pentru că Almasy nu ajunge, la timp, la ea.

Și lista ar putea continua la infinit, măcar cu Anna Karenina, Doamna Bovary, Dama cu camelii, La răscruce de vînturi. Chiar și cu Colț Alb, Morcoveață sau Cățelușul șchiop. Ba chiar și cu Bambi sau cu „Oh, My Darling Clementine“, melodia pe care o învățam cînd eram mici la engleză, ori cu „Where the Wild Roses Grow“, cîntată de Kylie Minogue și Nick Cave, cea pe care o mai ascultam singură, din cînd în cînd, la maturitate. Totul e să păstrăm proporțiile.

Ilustraţie de Ion BARBU