Așa cum fel de fel de oameni au povestit, după 1990, cum înfruntaseră ei regimul comunist acoperind telefonul cu perna și ascultînd Europa Liberă cu volumul dat la minimum, multă lume a pretins că fusese imună la efectele propagandei și nu se lăsase înșelată de minciunile pe care le debita Puterea. Ar fi bine dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr astfel. Că au existat – din fericire – persoane care și-au păstrat luciditatea și spiritul critic, e foarte adevărat. Dar asta nu înseamnă că propaganda comunistă, desfășurată vreme de decenii, nu a avut efecte devastatoare, care se prelungesc pînă astăzi.

Aș aminti la început cît de important a fost – și este – pentru propagandă mitul liderului providențial. Cîți nu îl socoteau, în anii ’70-’80, pe Nicolae Ceaușescu un mare orator, cîți nu credeau că el era un om politic de statură internațională, respectat și temut de către mai-marii lumii… Și cîți nu scapă azi ocazia să amintească (printre ei chiar și oameni tineri) că Ceaușescu a făcut metroul, a ridicat orașe, a electrificat rețeaua feroviară, a construit uzine și fabrici etc. etc. Mitul conducătorului suprem este inseparabil de mitul partidului unic, singurul care are legitimitate deoarece doar el e în măsură să ducă la îndeplinire marile obiective: să asigure progresul țării și binele nostru. Acesta e și unul dintre punctele esențiale ale propagandei PSD: ni se repetă pînă la saturație că e cel mai mare partid și că programul de guvernare (vă mai amintiți de Programul PCR?) va aduce bunăstare și fericire. Dacă numai un singur partid are legitimitate, formațiunile de opoziție sînt văzute fie drept inutile, fie de-a dreptul nocive. Cît privește marele conducător, este de domeniul evidenței că Liviu Dragnea s-a considerat cum nu se poate mai potrivit pentru acest rol. El se zugrăvește pe sine însuși în martir al luptei politice, urmărit de forțe malefice obscure și pîndit de asasini misterioși. Iar cine a urmărit prestațiile sale televizate din ultimii doi ani a putut observa cum Antena 3 și România TV s-au străduit să-i construiască o imagine de „cel mai iubit fiu al poporului“, care conduce însă cu o mînă de fier partidul și guvernul.

Propaganda riscă să devină ineficientă dacă nu vizează niște dușmani. Sigur, lupta de clasă e de domeniul trecutului, însă demonizarea Occidentului, dimensiune majoră a propagandei comuniste, rămîne de actualitate. Cum românii circulă astăzi liber, cum se stabilesc cu milioanele în străinătate, e imposibilă reluarea cunoscutelor clișee cu „mizeria în care se zbate clasa muncitoare în Occident“ și cu „în capitalism, oamenilor li se refuză drepturi elementare“. Dar o imagine negativă a Occidentului poate fi obținută prin alte mijloace: prin echivalența dintre Bruxelles și „Înalta Poartă“, dintre comisarii europeni și comisarii sovietici, prin crearea sentimentului de „țară asediată“ pentru că, nu-i așa, străinii vor să ne fure bogățiile (cele pe care nu le-au furat deja) sau să ne transforme într-un teritoriu pentru imigranți etc. Noi sîntem un popor binecuvîntat, așa încît străinii sînt vinovați de toate relele – de aici și isteria anti-Soros, de aici și cei patru asasini care vor să-l suprime pe neînfricatul bărbat de stat, de aici izbucnirile repetate la adresa ambasadorilor străini și, în general, la adresa celor care își permit să ne facă observații și să se amestece în treburile noastre interne. Vechi refren propagandistic ce funcționa foarte bine și pe vremea lui Ceaușescu…

Și funcționa atît de bine pentru că se mula pe delirul naționalist. Puterea actuală a înțeles că asta e o rețetă infailibilă, fapt pentru care spiritul „Cîntării României“ este omniprezent. Am văzut la televizor niște emisiuni de muzică populară absolut halucinante, cu texte amintind tulburător de acel „folclor nou“ fabricat în laboratoarele propagandei PCR. E o ofensivă puternică a „românismului“, se cîntă îndrăcit „Noi sîntem români“ și „C-așa-i românul“. Dar există români și români: există românii răi, rupți de tradiții și dispuși să închine țara la „străini“, și există români buni, români adevărați, cu suflet curat și cu frica de Dumnezeu. Pentru ei, pentru acești români dintr-o bucată, sărbătorirea Centenarului a fost transformată într-un bîlci grotesc, cu cîrnați și mici sfîrîind pe grătare și cu răcnete patriotice ce ritmează sîrbele improvizate în piețe publice.

Există o carte intitulată Propagandes, semnată de un filozof (dublat de un socio­log) practic necunoscut la noi și care începe să fie uitat și în Franța. Filozoful se numește Jacques Ellul, cartea a apărut în 1962, iar specialiștii o consideră o lucrare fundamentală în domeniu. Cred că două-trei idei ale autorului merită amintite aici. Propaganda, zice Ellul, se fixează pe sentimente și idei preexistente, ea utilizează (și) materialul pe care îl are la dispoziție de-a gata. E o afirmație confirmată, în opinia mea, de continuitatea dintre propaganda comunistă și propagandă pesedistă, așa cum am încercat să sugerez mai înainte. Apoi: propaganda este eficientă în măsura în care ținta (victima) vrea – fie și inconștient – să fie mințită. Propaganda trebuie să fie continuă și durabilă, ceea ce nu e greu de realizat, deoarece cu cît e mai multă propagandă, cu atît publicul așteaptă ceva în plus. Și asta pentru că, printre altele, propaganda răspunde nevoii oamenilor de a găsi explicații, grație propagandei lumea devine comprehensibilă. În comunism, toți opozanții erau „dușmani ai poporului“, „trădători“, „renegați“ care se lăsau cumpărați cu o mînă de dolari (argumentul mercantil prindea cel mai bine pentru că mai toți românii văzuseră dolari doar în filme). Astăzi, nebunia cu protocoalele și „statul paralel“, menită a i scăpa pe borfași (de rang înalt sau ordinari) de rigorile legii, hrănește fantasmele conspiraționiste ale credulilor.

Și, peste toate, propaganda furnizează oamenilor motive de a urî, le indică obiectul urii, dușmanul care trebuie calomniat, hărțuit, murdărit, aneantizat. Discursul urii este marca inconfundabilă a Antenei 3, postul TV unde oficiază profesioniști ai minciunii și ai manipulării mediatice. Dincolo, la România TV, propaganda e mai rudimentară, ceea ce nu înseamnă că impactul ei e mai slab. Aceste televiziuni fac realmente agenda publică în măsura în care anticipează, însoțesc și legitimează manevrele Puterii. Revărsarea de ură de la Antena 3 satisface, cu siguranță, cele mai jalnice frustrări și cele mai josnice instincte ale telespectatorului captiv. Răul făcut de aceste televiziuni este imens, tocmai fiindcă ele contribuie major la răul incomensurabil pe care îl provoacă țării guvernarea PSD ALDE. Culmea ironiei, Gâdea, Ciuvică și ceilalți folosesc frecvent cuvîntul „propagandă“ pentru a-i desemna pe cei care se situează pe o poziție diferită. Tertip clasic, folosit pentru a falsifica perspectiva și a șterge urmele…

Dacă ieșim din cercul nostru limitat de „prieteni“ de pe Facebook și ne uităm la ce scriu alții, avem serioase motive de descurajare. Constatăm că propaganda Puterii prinde la multă lume, constatăm că unii își exprimă admirația față de Mircea Badea și Victor Ciutacu, alții reiau aberațiile debitate de Eugen Nicolicea sau Codrin Ștefănescu. Sînt categorii de oameni care nu văd nimic scandalos în faptul că avem o doamnă prim-ministru incapabilă să citească fără poticneli de pe foi („E pregătită, e pregătită!“, repetau cu obstinată convingere doi locuitori din Videle într un reportaj de pe site-ul Recorder), că avem miniștri, de la Liviu Pop la Dănuț Andrușcă, ale căror capacități intelectuale sînt în mod flagrant limitate. Dar și aici nu avem cum alunga gîndul că există o continuitate de la Chivu Stoica la Andrușcă, de la Emil Bobu la Liviu Pop, de la Aneta Spornic la Carmen Dan. Astăzi, democrația din România agonizează. Propaganda comunistă a fost o vastă, sinistră operațiune de îndoctrinare și tîmpizare, iar propaganda pesedistă este o nu mai puțin ticăloasă operațiune de anesteziere a conștiințelor. 

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași.