Cred că ne este din ce în ce mai clar că nu mai e de joacă cu educaţia. Sigur, jocul este cheia procesului educativ, dar gata cu joaca de-a învăţămîntul şi cercetarea. Pînă şi Preşedinţia României s-a trezit din letargie şi a preluat un proiect lansat iniţial de către Universitatea din Bucureşti: România educată. Toate bune şi frumoase, dar să nu avem parte, ca şi pînă acum, doar de dezbateri şi conferinţe sterile, de comisii şi comitete sforăitoare, în genere, doar de forme fără fond. Pericolul major pe care îl văd pentru acest proiect este că toate aceste acţiuni, dacă sînt lipsite de substanţă, se vor încheia din nou cu semnarea unui mare pact naţional asumat, în mod formal de toată lumea, dar neîmpărtăşit şi nesusţinut cu adevărat de nimeni.

Altfel, bineînţeles că salut această iniţiativă, dar vreau să atrag atenţia asupra unui adevăr amar: în momentul de faţă, cel mai solid progres pe care îl poate face învăţămîntul românesc este să se oprească un pic din veşnica reformă şi să nu mai facă nici o schimbare majoră cel puţin o vreme. Nu sînt contra schimbărilor, dar din păcate ceea ce ar trebui să fie, poate, partea cea mai stabilă dintr-o societate, şi anume educaţia, a trecut şi trece prin cele mai multe schimbări structurale, fiind veşnic în tranziţie. Sigur că trebuie schimbate programele şcolare, sigur că trebuie schimbate manualele, sigur că trebuie schimbat modul de finanţare, sigur că trebuie schimbate multe lucruri importante din sistem, dar, în primul rînd, cred că trebuie schimbată mentalitatea dascălilor, şi asta nu se face peste noapte şi în nici un caz cu aceste mijloace. Omul sfinţeşte locul şi aici se întîmplă la fel. Dacă mai putem vedea lucruri mai răsărite în sistem, atunci mai mult ca sigur că în spate avem un profesor dedicat, cu vocaţie.

Atenţie, universitatea şi şcoala în general sînt, din punctul de vedere al schimbării şi al progresului, nişte instituţii cît se poate de paradoxale: profund conservatoare ca structură şi menire, sînt altfel poate cele mai vii şi inovatoare locuri la nivelul ideilor şi proiectelor. Trebuie doar să hrănim căutarea şi mirarea minţilor tinere cu adevăr şi entuziasm şi multe lucruri vor merge de la sine. Spun că avem nevoie de adevăr, căci noi funcţionăm încă influenţaţi de vechi cutume date de tenebroasele moşteniri ale comunismului. Prima este minciuna. Aduceţi-vă aminte că pînă nu de mult aveam teoretic un învăţămînt de şi pentru mase, în care, ce e drept, s-a redus mult analfabetismul naţional, dar lucrurile au rămas blocate într-un analfabetism funcţional.

Degeaba avem cîţiva olimpici la matematică dacă aproape jumătate dintre elevii noştri nu pot să înţeleagă o ştire dintr-un ziar sau un discurs de la televizor. Şi nu e vorba doar de înţelegerea unui text simplu sau a unui dialog din viaţa de zi cu zi, ci şi de facerea unor calcule banale cerute de diversele situaţii cotidiene, de exprimarea unei idei într-un mod coerent şi corect gramatical. E o mare minciună naţională faptul că elevii noştri ştiu să scrie şi să citească; de fapt, ei nu ştiu decît să recunoască nişte litere fără să fie capabili să opereze cu ele şi simbolic. Atîta timp cît ei nu pot înţelege şi transmite idei şi gînduri, rămîn nişte analfabeţi. Ei trebuie alfabetizaţi mental, trebuie să înveţe să gîndească şi să se exprime coerent, simplu şi corect.

Spun că această minciună este o moştenire comunistă deoarece propaganda lucra atunci în mod perfid în societate, dînd oamenilor confortul mental că lucrurile merg bine: se raportau pentru învăţămînt glorioase rezultate cincinale (alfabetizarea ţării, olimpicii etc.), dar de fapt nu se îngroşau decît rîndurile analfabeţilor funcţionali. Sigur, există şi o explicaţie politică pentru acest lucru: pe hîrtie lucrurile stau bine şi în fapt chiar bine pentru clasa conducătoare, deoarece aceşti votanţi sînt uşor de manevrat şi de influenţat, hrănindu-se doar cu pîine şi circ.

Al doilea lucru de care suferă învăţămîntul românesc este lipsa de entuziasm a profesorilor. Şi cum entuziasmul este contagios, efectul este cît se poate de malefic. Rezultatul este binecunoscut, şi anume o educaţie plicticoasă şi în care se navighează la suprafaţa lucrurilor. Lipsa de entuziasm anihilează cunoaşterea însăşi. Cînd nu te mai întrebi nimic, cînd doar ştii fără să cunoşti, cînd ţi-au dispărut mirarea şi interesul pentru a înţelege lucrurile, eşti mort. Aş putea spune că sîntem atîta timp cît învăţăm. Şi a învăţa nu înseamnă a repeta mecanic ce a zis profesorul. Nu, a învăţa înseamnă a înţelege ce a zis profesorul şi a căuta s-o spui mai bine şi mai complet.

Ajungem astfel la a treia mare hibă a învăţămîntului nostru care ne spune, din moşi-strămoşi, că repetiţia este mama învăţăturii. Aşa o fi, dar e şi moartea învăţămîntului, dacă acesta este bazat doar pe ea. Simpla repetare şi reproducere nu ne ajută cu nimic, doar hrăneşte cel mult ego-ul unui profesor tîmp, care-şi aude recitate aidoma ideile sale. Această simplă reproducere a informaţiei, lipsită fiind de partea formatoare, de nevoia şi dorinţa de a face ceva cu ea, de‑a o integra, de-a o prelucra sau completa, nu face decît să omoare minţile copiilor noştri. Ei doar repetă, copiază, se „informează“. Şi de aici, de la micul copiat de la teze sau lucrări de control, şi pînă la plagierea unei lucrări de doctorat nu este decît un pas. Un pas periculos, dar un pas prin care se desfiinţează chiar cercetarea şi inovarea autentică.

O a patra problemă majoră cred că este dată de impostura multor profesori care intră şi avansează în sistem doar pe baza satisfacerii unor criterii cantitative, „bifate“ într-un document în care se verifică inginereşte numai dacă un anume candidat satisface numărul necesar de lucrări sau puncte şi nu cum sînt acestea, dacă sînt de calitate, dacă au impact asupra domeniului sau dacă autorul s-a „inspirat“ din alte surse pe care a uitat să le mai menţioneze sau, mai grav, dacă nu cumva sînt pur şi simplu copiate după alte lucrări. În goana după titluri şi funcţii ne uităm menirea de dascăli, de căutători ai adevărului. Uităm că a copia înseamnă a fura şi că a tolera aşa ceva nu e cu nimic mai prejos decît a participa la o tîlhărie. Doar că aici se jefuiesc idei şi gînduri şi, ele fiind obiecte abstracte, e mai greu de probat autenticitatea lor.

O a cincea problemă de care suferă educaţia este constanta ei subfinanţare. Foarte rar se poate face performanţă cu fonduri la limita subzistenţei. E nevoie atît de resurse financiare, cît şi umane pentru a avea un învăţămînt de calitate. Şi cele două merg mînă în mînă. Un profesor bine pregătit şi dedicat va atrage fonduri suplimentare, după cum un profesor plătit decent are cele mai multe şanse să devină un dascăl autentic, care să formeze la rîndul lui oameni autentici.

O a şasea problemă este lipsa predictibilităţii şi a stabilităţii. Întregul sistem este modular şi funcţionează ca un joc de puzzle. Lucrurile merg în mod coerent dacă fiecare modul se integrează bine în cadru şi există un flux natural, fără sincope majore, de la grădiniţă pînă la doctorat. Orice mică schimbare perturbă întregul sistem şi de aceea cred că educaţia nu mai trebuie să rămînă jucăria guvernelor şi a intereselor politice.

O a şaptea problemă priveşte lipsa adecvării, întreg sistemul fiind bazat pe foarte multă informaţie teoretică, cunoştinţele dobîndite fiind nepractice pînă la inadecvare. Sistemul, în ciuda sloganurilor vehiculate cu obstinație peste tot, e prea puţin centrat pe nevoile pragmatice de orientare reală în viaţă ale unui elev şi student. Printre altele, cred că trebuie să ne uităm un pic în noi şi în jurul nostru şi să vedem cîtă discriminare este în noi şi în jurul nostru, cît de uşor putem aluneca prin limbaj şi mentalitate în rasism, naţionalism, extremism, misoginism, homofobie.

O a opta problemă este că avem parte de un sistem ineficient în care se consumă enorm de multe fonduri şi energie nu atît pentru a avea un învăţămînt de calitate, cît pentru a justifica birocratic, prin tot felul de documente plicticoase şi indicatori sterili, că îl avem. Ca în comunism, am ajuns astăzi nu neapărat să facem lucruri, cît să fim maeştri în a le justifica. Ne acoperim cu hîrtii şi proceduri, uitînd de fapt să ne facem cu adevărat treaba.

A noua problemă sistemică îmi pare nerelevanţa educaţiei. Pe de o parte e acest interes naţional doar pentru diplome şi titluri, în detrimentul cunoştinţelor şi deprinderilor, iar pe de altă parte, accentul e pus pe simpla livrare de cunoştințe şi nu pe „impregnarea“ cu valori, principii şi deprinderi. E ca şi cum ne-am preocupa de a turna un vin bun într-un coş de nuiele. Omul trebuie mai întîi ajutat să se contureze, să se autocunoască şi să-şi găsească locul în societate, şi mai apoi i se poate cere să ştie lucruri şi să devină un bun cetăţean.

Şi aşa ajungem la a zecea problemă, şi anume la lipsa de modelare prin exemplul personal. Cîţi profesori mai sînt azi luaţi drept modele şi pentru cîţi elevi sau studenţi întîlnirea cu un profesor a fost decisivă şi şi-a pus amprenta pe parcursul evoluţiei lor ca oameni? Din păcate, cred că prea puţini sînt aceia care îşi găsesc menirea şi harul şi se integrează bine în viaţă şi societate în urma întîlnirii cu şcoala. Cei mai mulţi vin la şcoală împinşi inerţial de familie şi sînt ghidaţi cu precădere de modelele inepte la care sînt expuşi în mod facil la televizor şi, în genere, în societate.

Un sistem educaţional naţional este ca o navă imensă de croazieră. Traiectoria i se poate schimba foarte greu, deoarece avem de-a face cu unul dintre cele mai inerţiale sisteme sociale. Problema e că, dacă tot îi schimbăm direcţia, atunci ar trebui să cunoaştem bine traseul dinainte, deci ar trebui să ştim cu exactitate de unde plecăm şi unde vrem să ajungem. Sigur, mai pot apărea furtuni, aisberguri, defecţiuni, piraţi, insule atrăgătoare şi multe alte probleme ce pot modifica planul inţial, dar altfel trebuie să ştim şi să fim însufleţiţi de o ţintă clară. Or, eu cred că nouă, acum, ne lipsesc aceste „mici“ detalii de parcurs. Nu avem o imagine relevantă a punctului de pornire, adică o radiografie exactă şi profesionist făcută a sistemului naţional de educaţie. Nu ştim de unde plecăm şi tare mă tem că nici nu ştim unde vrem să ajungem. Din acest motiv spun că poate e bine să ne oprim puţin din veşnica reformă, altfel sîntem în pericol să bulversăm constant sistemul şi luminosul progres scontat să nu devină decît un lamentabil regres neasumat. Să ne oprim un pic din schimbare şi să vedem unde sîntem.

Decalogul de mai sus al problemelor majore din sistemului nostru de educaţie nu este şi nu se vrea a fi nici pe departe o radiografie exactă şi completă a sistemului. Aceasta nu poate fi făcută decît într-un mod profesionist şi complex, cu mijloace specifice sociologiei, psihologiei şi ştiințelor educaţiei. Eu doar propun să ne oprim un pic din iureşul acesta al schimbărilor şi să reflectăm pe baza acestor probleme identificate de mine în urma experienţelor trăite în sistem. E drept, periodic am mai beneficiat şi de experienţa funcţionării în alte sisteme de învăţămînt superior şi atunci, prin contrast, toate aceste hibe devin mai pregnante şi mai arzătoare. Vezi altfel ce e înăuntru după experienţa unui în afară.

În definitiv, schimbările în educaţie nu se văd peste noapte. E nevoie de generaţii ca acestea să se vadă cu adevărat. Aici nu schimbăm ceva azi şi vedem deja mîine rezultatele. Este nevoie de ani de zile ca să ne dăm seama ce impact au avut modificările efectuate. Ar trebui să zăbovim un pic şi să vedem exact ce avem de făcut. Aici cred că se află cheia progresului în educaţie.

Sorin Costreie este lector şi prodecan la Facultatea de Filozofie a Universităţii din București. Cele mai recente publicaţii includ Early Analytic Philosophy – New Perspectives on the Tradition (Springer) şi Şase studii fregeene (Editura Universităţii din Bucureşti).