România sărbătoreşte, anul viitor, Centenarul Marii Uniri. E un moment aniversar, festiv, dar şi un prilej de reflecţie: Ce ne uneşte? Ce ne facem să ne simţim români? Ce mai înseamnă, azi, identitate naţională? Şi cum va arăta România peste încă o sută de ani? Dilema veche lansează o serie de Dosare consacrate Centenarului.

Primul Dosar – cel de faţă – urmăreşte chestiunea minorităţilor naţionale. Nu e o alegere întîmplătoare. Căci – să ne amintim – chestiunea relaţiilor dintre românii majoritari şi celelalte etnii aflate pe teritoriul României Mari a provocat încă de la început tensiuni şi îngrijorări. Dacă destrămarea Imperiului Austro-Ungar a fost văzută ca un moment oportun pentru formarea unor noi state naţionale, comunităţile etnice situate la periferiile sau în afara fostelor imperii au fost înglobate cu garanţii minime că-şi vor putea păstra limba şi tradiţiile. Mecanismele instituţionale s-au dezvoltat, încetul cu încetul, dar asimetric şi, mai ales, inconstant. Garantarea drepturilor civile şi consolidarea formelor de organizare ale comunităţilor etnice a trecut prin etape de entuziasm constructiv şi de obnubilări descurajante. Holocaustul împotriva evreilor, prigoana romilor din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi, regimul comunist totalitar, cu accentele naţionaliste. În fine, în postcomunism, s-a arătat constant cu degetul spre „iredentismul maghiar“ şi spre pericolele dezbinării.

Peste această istorie instituţională complicată se suprapune o relaţie ambiguă şi inegală a românilor cu ceilalţi: dacă germanii, de pildă, sînt văzuţi mai degrabă în termeni pozitivi, romilor le sînt atribuite defecte inacceptabile. Alteritatea provoacă teamă şi perplexităţi. Într-o ţară în care sînt recunoscute, oficial, 18 minorităţi naţionale, convieţuirea majoritarului alături de „celălalt“ încă pune probleme. Ce-am învăţat, din această convieţuire, în ultimii o sută de ani? Şi, mai ales, care ar fi resorturile unui patriotism incluziv? Iată ce ne-am propus să aflăm în Dosarul de faţă.

Ilustraţie de Ion BARBU