Povestea Becului

Publicat în Dilema Veche nr. 800 din 19-25 iunie 2019
Povestea Becului jpeg

L-am cunoscut pe Becu acum niște ani, să tot fie un deceniu, poate-poate ceva mai mult („Anii trec ca apa“, zice Topîrceanu și bine zice), într-una dintre multele agenții de publicitate prin care am trecut (lucru foarte obișnuit printre copywriter-i, statornici precum păsările călătoare). Becu era un om ca toți oamenii, nici vesel, nici trist, nici tînăr, nici bătrîn, nici bogat, nici sărac, nici înalt, nici scund, nici însurat, nici burlac (adică era divorțat), nici vorbăreț, nici mutălău, și nu mi-a atras atenția cu nimic. Stătea liniștit în colțul lui și lucra toată ziua la laptop, cu obișnuitele pauze de țigară, mai luînd parte la sesiunile de glume grobiene ale creativilor, mai ignorîndu-le, c-un zîmbet politicos pe buze („Sînt aici, măi copii, vă aud, m-aș hlizi și eu cu voi dac-aș avea chef și dacă n-aș avea treabă“); Becu era, cum să zic, aproape ca și cum n-ar fi fost, pînă-ntr-o zi, cînd creierul meu stimulat de mahmureală a fătat următoarea întrebare: „Bă, da’ ce lucrează Becu?“. Tăcere radio. Nimeni nu știa.

Da, Becu avea privilegiul unui loc în camera creativilor (cel mai invidiat loc dintr-o agenție, singurul unde au acces cutiile de bere și de pizza în timpul programului), dar el nu era creativ; era totdeauna primit la fetele de la Client Service, stătea acolo cu orele, dar nu era CS; intra ca la el acasă în biroul directorului, dar el nu era nici director, nici patron, nici partener la firmă; avea vorbe aparte cu cîinii răi de la Vînzări și de la New Business, dar el nu era om de vînzări; dispărea cu zilele în compania șoferilor agenției, care îi vorbeau cu „Domnu’ Becu“, avea autoritate în fața lor (șoferii alcătuiesc cam peste tot o castă mieros-agresivă, sînt multe de zis pe subiect), dar nu era nici șef de garaj, nici de parc auto și nimic de genul ăsta, deși el personal șofa măiastru, am mers și eu în mașina lui, știu ce zic. Se știa că agenția co-deținea un elicopter (!) cu care urma, odată și-odată, să facem filmări pentru spoturile noastre, așa c-am sfîrșit prin a presupune că Becu era pilot de elicopter, ceea ce se cam potrivea cu marile lui cunoștințe despre motoare și despre militărie (el și cu mine eram singurii din agenție care făcuserăm armata, dar asta nu ne-a apropiat). Știa multe și despre Deltă, iar noi am decis: Becu fusese „pilot al Flotilei“.

Dar cînd te naști mangustă, mori mangustă. Să nu știu secretele oamenilor nu-mi convenea nici atunci, cum nu-mi convine nici acum, așa că i-am convins pe băieții mei de la Creație să-l invităm pe Becu în ziua de salariu, să-l cinstim și să-i auzim povestea. N-au fost ei prea entuziaști („De ce să bea Becu pe banii noștri? Ce, nu bem noi destul?“), dar i-am luat cu lugu-lugu, am scos din mine vorbele de seamă și-au fost de acord, în cele din urmă. Am mers cu toții la restaurantul „de salariu“ (sau „de salar“, cum zicea ardeleanul nostru) și acolo am ascultat cele ce urmează. Mai întîi a trebuit să scoatem povestea cu forcepsul de la Becu, dar după ce i-am spus eu c-am fost bișnițar în anii ’90 („Făceam Istanbulul, Becule, cu marfă, da’ marfă! Istanbul, Polonia, Praga, Pesta, ehe, ce știi tu…“), Becu s-a pornit („Ce știu eu?! Păi, uite ce știu…“).

Revoluția l-a apucat ca student politehnist în București, la cea mai slab cotată facultate (Metalurgie): Becu recunoaște deschis că era nu prea silitor la-nvățat, în schimb se înhăitase c-un coleg, un băiat din Tulcea, care-l învățase să facă bani din icre. Nu era greu, doar obositor (și, bunînțeles, ilegal): mergeau în Deltă, în afara sezonului turistic – în noiembrie sau în martie, de pildă – și cumpărau de la pescari icre sărate, din care aceștia aveau din belșug; le plăteau cu bani sau cu alcool, le vindeau la București, unde nu era mai nimic de mîncare (nicăieri nu era, dar aici își făcuseră ei rețeaua). A absolvit în 1990, dar n-a profesat nici o clipă ca inginer metalurg, ci s-a aruncat cu toate forțele în bișnița cu Turcia, în mare vogă pe-atunci: avea ceva bani strînși „din icre“, i-a investit în biciclete Pegas (din acelea pliabile) și a-nceput cărăușia, acel du-te-vino cu autocarele „turistice“ care plecau din fața Gării de Nord sau de la Piața Națiunile Unite. Sau avea el instinct negustoresc, sau a avut cîteva pusee de noroc chior, dar Becu a fost printre foarte puținii care-au făcut repede „cheag“ din acea bișniță, așa c a trecut la pasul următor, la importul de înghețată, alcool, dulciuri și farduri. Nu mai cărăușea el nimic, alții băteau drumurile în locul lui, el era acum „Impex“ și învîrtea banii cu lopata: buticarii se n-mulțiseră ca ciupercile și plîngeau după marfă, după orice fel de marfă, că românii erau înnebuniți să cumpere orice. Dar Becu, fără să știe, făcuse o greșeală. Crezuse în capitalism și uitase că ceea ce construia atunci președintele Ion Iliescu nu era un capitalism oarecare, ci un capitalism original, ceva ce specia umană nu mai văzuse pînă atunci și nici n-avea să mai vadă vreodată, de-atunci înainte: pe scurt, Becu avea cont bancar. Făcea plăți prin cont, încasa tot prin cont, învățase din mers cum se lucrează cu banca, chit că-n facultate nu-i predase nimeni așa ceva. Becu era pe val, recunoaște singur că mai spărgea banii și pe chefuri primitive, de țopîrlan („Cu lăutari, Mihaie“), își croise mari planuri de dezvoltare (mi le a spus, rîzînd amar – nu e cazul să le redau aici), pînă în 1992, cînd marioneta lui Iliescu i-a furat toți banii. Da, e vorba de „naționalizarea valutei tuturor întreprinderilor comerciale“, urmată, evident, de puseul inflaționist (300%) din 1993. Nimeni nu voia leii românești din contul lui Becu, nici el nu avea ce face cu leii românești cu care voiau alții să plătească, așa c-a fost nevoit să-nchidă taraba și să plece acasă, cu coada-ntre picioare: „Atunci am înțeles, Mihaie, că și capitalismul ăsta… e, nu zic, dar nu e pentru toată lumea, este pentru cine trebuie“ (Becu). Tot ce-ar fi putut fi inițiativă privată în afara sistemului a fost sugrumată atunci, înăbușită-n fașă, înainte de a se naște cu adevărat. A fost un fel de repetare a afacerii „mandatarilor“ din comunismul anilor ’60-’70 (cărora, înainte de a fi interziși, li s-a confiscat garanția pe care o depuseseră ca să obțină autorizația de funcționare), dar efectele au fost cu mult mai ample, pentru că „naționalizarea“ din 1992 a curățat piața de orice fel de competiție, de concurență liberă, iar drumul către buticarizarea foștilor securiști a fost deschis. Bine, din punctul de vedere al nou-înființatului SRI, măsura e de înțeles: ce putea da de făcut enormei „scheme de personal“, devenită inutilă, și încă mai enormului număr de colaboratori și informatori? Doar nu putea să-i lase să moară de foame.

Becu n-a murit de foame, dar a căzut în depresie. A încercat tot felul de munci (taximetrie, în special), dar nu s-a-mbogățit din nimic, nici măcar din însurătoare; își revenise psihic suficient în 1999 pentru a mai încerca o dată. Ca pescar priceput și ca șofer și mai priceput, nu i-a fost greu să deprindă navigația c-o barcă cu motor, așa c-a-nceput să facă pe contrabandistul, cu benzină și motorină, peste Dunăre, spre Serbia, și iar i-a mers grozav la început, nu mai știa ce să facă cu banii, și-a reluat o parte din vechile obiceiuri, numai bine ca să se-aleagă c-o frumusețe de divorț. S a necăjit foarte tare, a pus-o la inimă și iar a făcut o greșeală: a crezut că dacă el își plătește cinstit șpăgile către sistem, și sistemul e cinstit cu el și-l lasă-n pace să care canistre peste Dunăre (Becu, săracul, lucra în stil mic, vai de capul lui, nici vorbă de mari încărcături!) și să-și numere-n liniște mărcile germane. Dar nu l-a lăsat. Sistemul nu tolerează concurența, nicăieri, niciodată și nicicum. Asta este lecția pe care a învățat-o Becu pe pielea lui, pe care am aflat-o eu atunci de la el și voi acum de la mine. Odată ce-ar permite concurența reală, comercială, economică, politică, educațională sau culturală, sistemul ar fi măturat foarte repede de forța pieței libere, iar el știe asta, de aia se agață cu ghearele și cu dinții. Și, cît timp rămîne solidar, sistemul cîștigă. Pîn-acum a cîștigat, cu mici înfrîngeri de etapă.

Nu, n-am aflat ce lucra Becu acolo în agenția de publicitate. Și nici n-am văzut vreodată elicopterul ăla, necum să filmez vreun spot din el. Cred mai degrabă că era vorba de-o in-house legend, dacă pot să zic, și iată că pot. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.