De ce cultură? De ce Capitală Culturală Europeană? De ce o concurenţă crescută pentru acest titlu? Pentru că, spun experţii, economia culturii reprezintă 3% din PIB-ul european – mai mult decît producţia de automobile. Cultura înseamnă șase milioane de locuri de muncă la nivel european.

În cele trei decenii de existenţă, acest program al Capitalei Europene a Culturii s-a transformat într-un nou model de dezvoltare urbană şi regională, costurile operative au crescut exponenţial, odată cu investiţiile în infrastructură. Oraşele care au deţinut acest titlu au venit cu abordări diferite, de la îmbunătăţirea infrastructurii materiale şi revitalizarea urbană, la întărirea vieţii culturale, pînă la reducerea sărăciei prin creşterea locurilor de muncă şi atragerea de mai mulţi turişti.

Susţinerea Uniunii Europene este minimală (1,5 milioane de euro), chiar dacă se aşteaptă ca evenimentul să aibă efecte pe termen lung în dezvoltarea culturală, socială şi economică a oraşului şi/sau a regiunii. Finanţarea vine, în primul rînd, de la nivel naţional sau local, deci factorii principali de dezvoltare a proiectelor individuale ar trebui să se regăsească în strategiile şi planurile regionale. Titlul este doar un instrument, care seamănă cu premiile literare, de la care se aşteaptă să crească cifra de vînzări a unei cărţi, cu beneficii atît pentru autor, cît şi pentru editor. Dacă oraşul devine celebru, trebuie să urmeze şi investiţiile, dezvoltarea economiei locale prin turism şi, în cele din urmă, printr-o cifră crescută a bugetului local obţinut prin taxe. Proiectele CEAC au nevoie de investiţii masive din partea autorităţilor publice. Numai că nu se ştie dacă crearea unor noi locuri de muncă va putea fi menţinută şi după încetarea titlului, nici dacă fluxurile de turişti vor continua.

În România, oraşele cu o dinamică economică intensă (Cluj, Timişoara, Iaşi) sînt principalii poli de creştere ai economiei creative; în acelaşi timp, în urmă cu cîţiva ani, în Cluj, Braşov, Iaşi fondurile publice erau mai mici decît în alte oraşe din ţară. Sînt, de altfel, cîteva dintre oraşele care s-au găsit, în anul 2015, în competiţie pentru obţinerea titlului de CEAC 2021, alături de Arad, Craiova, Bucureşti, Alba Iulia, Baia Mare, Bacău, Brăila, Sfîntu Gheorghe, Suceava şi Tîrgu Mureş. Ambiţii mari, în condiţii bugetare şi administrative fragile. Cultura continuă să fie Cenuşăreasa proiectelor şi politicilor publice din România. Este primul domeniu care cade victimă, an de an, restructurărilor bugetare.

În aceste condiţii, am încercat să aflăm care este situaţia în Bucureşti, Braşov, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Arad. Din păcate, spaţiul nu ne permite o detaliere a rezultatelor şi nici o trecere în revistă a performanţelor tuturor oraşelor. În afara analizei de conţinut, a observaţiilor participative şi a interviurilor, am distribuit un chestionar online, destinat locuitorilor din regiunile respective – fără a fi un eşantion reprezentativ, rezultatele obţinute se înscriu în media naţională a sondajelor de opinie realizate de institute profesioniste, precum şi a raportului panelului de preselecţie, dat publicităţii în ianuarie 2016. 

Din chestionarul adresat clujenilor, de exemplu, se observă că Clujul stă mai bine decît alte oraşe la capitolul „participare“ – 59,3% din totalul celor ce au răspuns iau parte cel puţin o dată pe lună la activităţi culturale, în timp ce alţi 16,7% iau parte cel puţin săptămînal la astfel de activităţi.

La Iaşi, infrastructura reprezintă o problemă – 36,1% din respondenţi ar vrea ca banii de la bugetul public să meargă în această direcţie, iar 15,9% doresc repararea sau modernizarea centrelor medicale. În schimb, pentru 99,7% din respondenţi, protejarea patrimoniului cultural din Iaşi este cel puţin importantă. Exact ceea ce juriul a considerat, în fapt, un punct slab, şi anume lipsa de echilibru dintre protejarea patrimoniului şi sectorul cultural european, alături de lipsa de deschidere faţă de arta contemporană, inovare şi avangardă.

Pentru timişoreni, autorităţile locale şi Ministerul Culturii ar trebui să se ocupe preponderent de finanţarea elementelor culturale. Mediul de afaceri este, de asemenea, bine cotat ca răspuns la această întrebare, spre deosebire de procentajele obţinute în celelalte oraşe. Timişorenii consideră că autorităţile locale (53,2%) şi ei înşişi (31,6%) sînt cele mai importante resurse pentru buna desfăşurare a proiectului CEAC 2021. De altfel, juriul a şi apreciat accentul pus pe comportamentul civic, pe combaterea rasismului, precum şi legătura clară dintre strategie şi proiecte.

Cel mai puţin interesaţi de procesul de candidatură sînt bucureştenii (doar 73,1% din ei, în comparaţie cu timişoreni, cu 100%, sau restul oraşelor, cu variaţiuni de 97%). Bucureştiul reprezintă însă un caz special – şase sectoare, fiecare cît un oraş în sine, cu un deficit de petrecere a timpului liber pentru locuitori. Deficitul consultărilor clare cu cetăţenii (în afară de cei din sectorul cultural independent) a fost remarcat, de altfel, şi de comisia de evaluare a candidaturilor. Dintre bucureşteni, doar jumătate au o părere bună despre procesul de candidatură, un procent ceva mai bun decît al arădenilor, cu doar 41,3%, atitudine ce poate fi explicată şi prin procentul de doar 65% care consideră că titlul CEAC 2021 ar aduce beneficii oraşului. Aceasta în comparaţie cu braşovenii sau timişorenii, cu procente de peste 80%. Arădenii sînt şi cei care participă cel mai rar la activităţi culturale (39% – cel puţin o dată pe lună, în comparaţie cu cei aproape 60% din clujeni şi 50% din braşoveni). Tot la acest capitol, Craiova şi Iaşiul au procente de 7% de persoane care nu participă niciodată la acţiuni culturale. Pentru Craiova, de exemplu, nu am găsit nici informaţii despre numărul de librării din oraş. Aici întîlnim însă Festivalul Antic Pelendava – care se doreşte un fel de olimpiadă dacică (?!), sau Zilele „Adrian Păunescu“, un eveniment care amestecă versificaţia cu tematica socială, însă fără un scop precis. Exact concluziile pe care le regăsim şi în raportul de evaluare al comisiei de evaluare – alături de lipsa de echilibru între evenimentele pentru public şi alte colaborări artistice, mai sînt menţionate incapacitatea de a atrage un public european şi un buget prea mare pentru promovare (small is beautiful, right?), ceea ce indică tendinţa de a promova oraşul în detrimentul conţinutului cultural. Lansarea oficială a candidaturii a avut loc, de altfel, nu la Craiova, ci la Bruxelles – evenimentul a fost motivat de către administraţia locală ca necesar pentru lansarea imaginii Craiovei, dar s-a desfăşurat la un club privat (Circle Royal Gaulois Artistique et Littéraire), cu participare pe bază de invitaţie, fapt care a iritat, la acea dată, o parte din presa locală.

La capitolul „cheltuieli din banii publici“, chestiunea este mai complicată: avem, pe de o parte, răspunsuri dezirabile din punct de vedere social – banii trebuie să meargă către protejarea şi reabilitatea monumentelor culturale (Braşov, Craiova, Timişoara, Arad), dar avem şi opţiuni către îmbunătăţirea infrastructurii oraşului (Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi).

Patrimoniul construit reprezintă un aspect important în special pentru braşoveni (aproximativ 90%). Braşovul nu a intrat însă pe lista scurtă, datorită unor neînţelegeri administrative şi lipsei de comunicare/cooperare între operatorii culturali şi administraţia locală. Asociaţia Braşov 2021 este fondată formal abia în septembrie 2015, cu doar o lună înainte de candidatură. Pînă în acel moment, rolul de administrator al candidaturii fusese îndeplinit de Consorţiul Cultural Corona, o reţea de instituţii publice şi private de cultură, fondată în 2013. Cercetările de teren realizate de Consorţiu relevaseră necesitatea de educare a publicului, o implicare mai activă a şcolii, în condiţiile în care, spuneau aceştia, avem de-a face fie cu un public needucat, fie lipsit de exerciţiul de a consuma bunul cultural, ceea ce este, de fapt, un cerc vicios. Asociaţia Braşov 2021, condusă de oficialităţile locale, a păstrat doar parţial aceste linii, fără, însă, prea mult succes. Structura duală a programului (civilizaţia muntelui) a fost considerată insuficient de convingătoare de către juriu, la fel ca şi foarte slaba prezenţă a producţiilor artistice contemporane, într-un nou program menit mai degrabă dezvoltării turistice decît celei culturale. Se poate spune că există un drum comun început, dar obiectivul este destul de departe. Autorităţile locale, operatorii culturali publici şi privaţi au înţeles că trebuie să se aşeze la masa negocierilor, pentru a concepe şi pune în practică o strategie de dezvoltare comună, inclusiv una culturală. Cetăţenii au realizat că este posibil un dialog, mai ales că în unele oraşe (Bucureşti, Braşov, Timişoara, Cluj) s-a făcut pasul către consultări publice – fie online, fie faţă în faţă –, operatorii culturali, susţinuţi mai mult sau mai puţin de autorităţi, au ieşit din „centru“ şi au mers în cartiere, în pieţe, în şcoli. Dincolo de scandalurile cu tentă politică şi de o cultură politică nonparticipativă, avem de-a face cu un proces win-win.

Autorităţile locale, agenţiile de turism, instituţiile culturale, afacerile locale şi locuitorii, dincolo de un mesaj pozitiv, trebuie să găsească şi să vîndă un brand, o poveste. În engleză se zice politicking, noi i-am zice, ca I.L. Caragiale, politică cu delicatese, pentru că aici avem de-a face cu un permanent proces de negociere între diferiţii acţionari, pe măsură ce campania serveşte nevoi şi interese diverse. Este locul în care politicul întîlneşte poeticul. Şi cele două trebuie să înveţe să lucreze împreună. Procesul de candidatură a fost un prim pas. Dar pînă la mersul ca pe sîrmă mai e cale lungă.

Oana-Valentina Suciu predă Sociologia la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Textul de faţă este rezultatul unui proiect de cercetare despre cum şi-au construit oraşele strategiile culturale, realizat pentru RFI România cu sprijin financiar de la AFCN.

Foto: wikimedia commons