Poemul rămînerii în Tomis

Liviu FRANGA
Publicat în Dilema Veche nr. 647 din 14-20 iulie 2016
Poemul rămînerii în Tomis jpeg

Imaginea unui Ovidiu, fostul poet al saloanelor, inclusiv literare, augustane, supărat pe toată lumea rămasă acolo după plecarea lui forțată, la ordinul principelui, din capitală, și mai ales detestîndu-și destinul care l-a aruncat spre una din marginile acceptării vieții, și-a creat-o el însuși, de-a lungul celor cinci cărți de Poeme triste (Tristium libri) și patru volume de Scrisori din Pont (Epistulae ex Ponto). Un poet furios, pe cît de grăbit și neezitant în a-și recunoaște greșeala (error) care l-a pierdut, deci în a-și asuma vina incriminatorie, pe atît de dezamăgit, de la o lună la alta și de la un an la altul, de surzenia celor implorați să-l ierte, dar și incapabil de a înțelege întîrzierea sosirii dezlegării de pedeapsă.

În nici o altă operă elegiacă anterioară relegării, Ovidiu nu a scris cu atîta constanță și continuitate. Sînt în total nouă cărți de poeme, mai multe, ca număr de versuri, decît oricare dintre celelalte creații în distih elegiac, luate în parte. Dar, dincolo de consistența materială a poeziei, sensul etic al mesajului elegiilor relegării – element fundamental al receptării operei ovidiene ajunse, constată de asemenea poetul însuși, la finalul ei, odată cu cel biografic – nu poate fi perceput decît în două mari direcții: pe de o parte, dorința irepresibilă a întoarcerii acasă; pe de alta, imposibilitatea de a se întîmpla acest lucru. Primul sens, al dorinței, iese, acum, total din sfera eroticului (fapt programatic indicat de poetul însuși). Cel de-al doilea sens plasează opera la intersecția dintre întîmplare și destin, dintre conjunctural și voluntar, apropiind-o, astfel, de problematica tragediei grecești, a conflictului dintre hybris, perseverența în eroare a protagonistului, și moira, cenzura transcendentă.

Nu știm exact cînd a murit poetul devenit involuntar tomitan. Hieronymus (Chron. Eus. A Abr. 2033, 2, 147) ne lasă, prin informația lui imprecisă, să credem că acest lucru s-a petrecut în anul 17 (anul dispariției și a lui Titus Livius, dar fără nici o legătură) sau, poate, 18. Nu este, totuși, exclusă o dispariție mai tîrzie, dincolo de pragul celor 60 sau 61 de ani împliniți ai poetului din Sulmona (43 a.Chr. – 17/18. p.Chr.). Ultimii săi ani la Tomis nu știm exact dacă s-au oprit la data indicată în Antichitate doar de Hieronymus sau dacă nu cumva au trecut – și cu cît? – dincolo de ea. Nu există nici o altă sursă, în afara cronicii hieronymiene, care să ne ofere măcar cel mai mic reper, căci de certitudine nici nu poate fi vorba. Este absolut aceeași incertitudine care leagă finalul (pierdut) al Analelor taciteice de sfîrșitul biografic al autorului lor. Iar Tacitus a trăit și a sfîrșit la Roma, și el o celebritate, de cea mai mare anvergură, a lumii intelectuale romane de la apogeul Imperiului.

Exact ca și în cazul unui alt poet, Horatius, cu puțin anterior sulmonezului, dar și în acela al istoricului latin amintit imediat mai sus, sînt de părere și convins că informația izolată a teologului din secolul al IV-lea christic poate fi pusă sub semnul îndoielii. Se vor fi scurs – putem propune ipoteza – cîțiva ani de la redactarea și, apoi, publicarea (incert postumă) a ultimei cărți de elegii pontice și, respectiv, plecarea definitivă a poetului dintre tomitani, dar nu la Roma, ci la zei. În acest răstimp, poeme-scrisori sau alte texte va mai fi scris Ovidiu, dar nu avem știință. Cu același scop, declarat sau subînțeles: de a obține încuviințarea întoarcerii definitive ori, măcar, aceea a unui loc mai blînd de surghiun, mai aproape de civilizația care, la Pont și în zona limitrofă, trebuie să recunoaștem că lipsea destul de mult. Sau, în orice caz, era mai greu de recunoscut, după înaltele standarde urbane ale vieții greco-romane imperiale.

Pentru a ne susține ipoteza, vă propun să acceptăm ideea că orice poet sau, în general, scriitor, inclusiv antic, poate lăsa posterității un text (pe care să-l intuiască sau să-l conceapă drept unul ultim, un fel de legat testamentar în materie), pe care să-l transmită, într-o formă sau alta, acelei posterități, ca pe un ultim crez. Mă întemeiez în această ipoteză pe o situație similară – e drept, singura de acest fel, pe care o cunoaștem –, ilustrată de cazul lui Petronius: înainte să-și ia viața, din ordinul principelui cithared – ne informează (coincidență!) tocmai Tacitus (Ann. XVI, 19) –, fostul arbiter elegantiarum a redactat un text destul de amplu, în care a trecut în revistă, ca într-un veritabil pamflet, viața plină de ticăloșii și crime a lui Nero, ultima dintre ele urmînd să se petreacă chiar după finalizarea textului de către autorul lui și în legătură directă cu el.

Ipoteza noastră este că Ovidiu va fi scris un poem de acest fel. Un poem în care să-și declare nu groaza, ci mulțumirea că trăiește la Pont. Că are, totuși, destule motive să fie satisfăcut de și după lungul – interminabilul, pentru el – sejur pontic. Chiar dacă dorința întoarcerii îi va fi rămas la fel de nestinsă. Pentru că și acolo, la Pont, el este poet, este ascultat și este înțeles, poate vorbi și scrie în limba geților, și pentru că este prețuit de tomitani, inclusiv de cei geți, ca poet și cetățean al orașului pontic. Unul grecesc, la urma urmei, fie și mixt, eleno-barbar, la fel ca și limba greacă vorbită acolo. Sigur un astfel de poem Ovidiu nu l-a introdus în nici una dintre cărțile Ponticelor, nici anterior. Dar credem că l-a scris. Ori l-ar fi putut scrie. Un atare poem poate fi recompus, și nu din imaginația noastră, ci cu înseși versurile păstrate ale sulmonezului, devenit tomitan cu acte în regulă.

În încheierea, sumară, a ipotezei de mai sus, ofer cititorului exemplul unui astfel de posibil poem, diametral opus celor din tonalitatea disperării, care abundă în ambele culegeri elegiace ale relegării. Un atare poem nu știm cu exactitate dacă poetul îl va fi scris cu adevărat, efectiv. Dar – ceea ce contează, în ultimă instanță – este că el l-ar fi putut sau îl va fi putut scrie. Astfel, am reașezat, într-un poem ovidian nou, versurile existente din Epistulae ex Ponto, în care Ovidiu își declară mulțumirea că există, că trăiește la Tomis, oricît de nefavorabile sînt pentru el condițiile relegării acolo (locuri, nu oameni). Un astfel de poem imaginar va fi scris Ovidiu spre a-și contrabalansa, poetic și psihic, întreaga revoltă provocată de întîrzierea, sine die, a iertării și a mutării, în cel mai rău caz, undeva în afara Italiei, dar în orice caz mai aproape de Roma. L-aș numi poemul dorinței nemaiîntoarcerii la Roma.

PONTICA

Ultimul poem al lui Ovidiu, în așezare imaginară, de Liviu Franga

Ah, rana mea cu timpul se va închide poate, / dar mîna ce-o atinge o sîngeră și-acum. / Adese nici mîhnirea s-o vindeci nu se poate: / mîhnirea numai timpul o poate vindeca. / În Sciția crezusem că nu-i nimic să-mi placă, / şi-acuma, uite, locul nu-mi este-așa urît. / Prin negura durerii văzui și cer albastru: / azi soarta mea cea tristă eu pot să mi-o înșel. / Deși e-o nebunie s-o spun, chiar dacă Cezar / nu vrea, eu tot mă bucur de ziua cea de azi, / așa cum, după ploaia prielnic-a lui Joe, / și brusturul răsare cu holda la un loc, / și eu, o buruiană netrebnică pe lume, / de harul cel din ceruri adese am noroc! / Nici într-o zi austrul n-aduce-atîția nouri, / încît să curgă ploaia de sus, necontenit. / Oricît de sterp să fie un loc, și tot mai crește / prin mărăcinii aspri o iarbă de folos. / Chiar soarta cea amară îți lasă, printre lacrimi, / și cîte-o bucurie, ca să mai scapi de chin. / Eu însumi, fără țară, și făr-ai mei de-acasă, / gonit pe țărmul getic și gata să mă-nec, / tot am putut aice să mă-nsenin la față / şi să mai uit o clipă destinul meu cumplit. / De bucurie-atunce durerile-mi s-alină / Chiar locul cel de-aice nu-mi pare-așa urît! / O, Maxime, eu care sînt mort pentru prieteni, / prin versurile mele tot vreau să mai trăiesc. / În lumea asta timpul le macină pe toate: / eu singur birui moartea cu suferința mea. / De ce mi-am pus în minte că pot pleca de-aice / și că-ntr-un loc mai dulce exilu-mi pot schimba? / De ce-am sperat o soartă mai bună să-mi pot face? / Îmi cunoșteam destinul așa de bine eu? / Acu mai tare sufăr și locurile-aceste / îmi răscolesc durerea destinului meu trist. / De nu cumva-și alină mînia împăratul, / Muri-voi bărbătește la Pontul Euxin. / Mă-ntrebi ce am a-ți cere? Să mor de-ți pot răspunde! / Dar poate să mai moară acel care-a murit? / Nu știu nici ce pot face și nici ce vreau sau nu vreau, / și nici nu știu ce poate să-mi fie de folos. / Odată cu averea și mintea ți-ai pierdut-o. / Înțelepciunea fuge de cei nefericiți.

Notă: Pont., I, 3, 15-16, 25-26; II, 1, 3-6, 11-16; IV, 4, 1-10, 21-22; III, 5, 33-34; IV, 10, 7-8; III, 7, 29-34, 39-40; IV, 12, 43-48. Pot fi incluse în acest poem imaginar, reconstituit de mine cu cuvintele de mai sus ale poetului, și pasajele (pe care, aici, din motive de spațiu, le-am lăsat deo­parte) referitoare la raporturile dintre geți, Tomis și Ovidiu: II, 7, 31-34; II, 2, 40; IV, 9, 89-124; IV, 13, 19-22, 33-38; IV, 14, 23-30, 44-60. Exemplific, totuși, în această ultimă privință: „Așa cum drag îi este și Delosul Latonei, / căci el a dat zeiței un sigur adăpost, / și Tomisul îmi este drag mie: -aici sînt oaspe / de cînd gonit din țara mea scumpă eu am fost.“ Traducerea recomandată cititorului nespecialist este cea a lui Theodor Naum, în volumul Publius Ovidius Naso, Scrisori din exil, studiu introductiv și comentarii de N. Lascu, Editura pentru Literatură Universală, 1957.

Liviu Franga este decanul Facultăţii de Limbi si Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti şi secretar seneral al Societăţii de Studii Clasice din România.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.