– un război propagandistic româno-german, acum un secol –

Biserica Domnească de la Curtea de Argeș ne aduce aminte, azi, fie de balada de manual a meșterului Manole (și de Ana cea închisă în zid), fie de necropola regilor României (în care regele Carol al II-lea e bizar de îndepărtat de soția lui ultimă, deși au fost căsătoriți cu acte în regulă). Ei bine, mai există o a treia cheie de lectură: acum un centenar și puțin, Biserica Domnească de acolo devenea scena unui act de propagandă menit a-i învăța pe români valoarea onoarei.

Propagandă stil Germania-1917

Mai mulți istorici sau politologi au observat că unul dintre cuvintele-cheie ale propagandei germane în timpul Primului Război Mondial a fost „onoarea“. Pentru un stat organizat precum o vastă cazarmă, în care ofițerii erau nu numai o elită, ci și o castă, acest lucru nu surprinde. În anul 1914, propaganda statului spunea germanilor de rînd că „onoarea“ obligă la intrarea în război. Germania nu fusese atacată și nici ofensată, dar alianța sa cu Austro-Ungaria obliga Berlinul să fie ferm împotriva Serbiei și a aliaților acesteia (precum Rusia, Franța ș.cl.).

În tot acel tablou al anilor 1914-1916, România avea să fie – pentru Germania – marea dezamăgire. De unde, inițial, în vara 1914, mărețul rege român Carol I fusese aproape de a decide intrarea în război de partea Puterilor Centrale (era varianta optimă, după el), totuși, în cele din urmă, doar respectul aceluiași Carol I pentru opinia publică și politică românești (categoric anti-austro-ungare și francofile) a făcut ca România să ­adopte o neutralitate care, per se, nu i afecta pe germani. Doar că, pe 15 august 1916, România ieșea din neutralitate și declara război Austro-Ungariei – dar nu și Germaniei, cea care era, totuși, țara natală a regelui pe tron la Bucureşti, Ferdinand. Toată lumea (români, germani, maghiari, francezi etc.) știa ce o să urmeze: în numele „onoarei“ amintite, Germania a declarat război României și a pus mult zel în pedepsirea acestui stat rebel, armata (preponderent) germană a mareșalului von Mackensen ajungînd, pe 6 decembrie 1916, să ocupe Bucureștiul.

Doar că românii mai aveau nevoie de o lecție – în stil german. Pentru aceasta, în luna septembrie a anului 1917, împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea a făcut o scurtă deplasare la Curtea de Argeș, scopul fiind punerea de flori, în Biserica Domnească de acolo, la mormîntul defunctului rege Carol I și al soției sale Elisabeta.

Acest gest era pură propagandă. Mesajul Kaiserului era: Carol I a fost un adevărat rege de onoare și numai moartea lui (în septembrie 1914) a făcut ca România să nu fie de partea Puterilor Centrale. În schimb, nepotul și succesorul lui Carol I, adică regele fugar Ferdinand (care, într-adevăr, atunci se afla în refugiu la Iași) s-a comportat ca un trădător al familiei sale și al adevăratelor interese ale României, drept care merită doar dispreț – acesta era, deci, mesajul sugerat de vizita lui Wilhelm al II-lea la necropola din Curtea de Argeș.

Poza șterge handicapul

Firesc, vizita Kaiserului german din 20 septembrie 1917 (despre care s-a aflat după consumarea ei, secretul fiind anterior păstrat cu strășnicie – semn că germanii cunoșteau starea de spirit locală) a dat titluri și poze în presa de obediență germană de la Bucureşti.

Articolele laudative la adresa Kaiserului aveau două idei principale: una era cea moralizatoare (ceva gen „meritați, românilor, să aveți capitala ocupată, pentru că nu ați ascultat de onorabilul Carol I, dar ați plecat urechea la Ferdinand și la gașca lui de trădători neaoși“ etc.), iar a doua idee era cea marțială: Kaiserul Wilhelm, prin însăși apariția sa – uniformă, cizme, pinteni, centuri de piele, medalii, arme zăngănitoare, caschetă etc. – era simbolul puterii statului pe care îl reprezenta. Noi, astăzi, știm că aceasta era o poză, dorită de însuși împăratul: avînd din naștere un handicap la mîna stîngă, pe care, mai scurtă fiind decît dreapta, nu o putea folosi (drept care nu putea măcar trage bine cu o pușcă), Wilhelm al II-lea era doritor ca propaganda lui să-l redea cît mai marțial și mai viril cu putință (1). Poza din portretele oficiale era mai mult menită să ascundă decît să arate. Cam la fel și cu vizita lui la Curtea de Argeș.

Propaganda românească – o sfîntă și o regină
(cu nuanțe de alb)

În chip de replică, e interesant de văzut cum s-a structurat propaganda imagistică de partea României încă libere, cea de mai sus de Mărășești, Oituz și Focșani, spre Iași. Însăși intrarea noastră în Marele Război fusese un mesaj: ziua de 15 august, cea în care am atacat Austro-Ungaria prin Transilvania, era sărbătoarea de Sfînta Maria; pentru armata noastră, în care 90% din cei plus-minus 500.000 de soldați erau fii ai satelor, e clar că acea zi de deschidere a ostilităților cuprindea o cheie, în egală măsură populistă și propagandistică (precum mesajele tuturor armatelor!).

Dar, mai presus de sfînta din calendar, o regină vie avea să ocupe bună parte din scena propagandei românești. Două albume relativ recente (Anca Beatrice Todireanu, Regina și Frontul, Editura Muzeului Literaturii Române, 2017 și Adrian-Silvan Ionescu, Războiul cel Mare, Editura Institutului Cultural Român, 2014) ne arată ce rol a jucat regina Maria în această imagologie de front: chit că familia regală, guvernul și armata fuseseră obligate să ia drumul refugiului spre Iași, numeroase clișee din anii 1917-1918 ne arată că un mini-serviciu fotografic a stat în permanență pe lîngă familia regală – și mai ales pe lîngă regina Maria, care apare cu mult mai des decît soțul ei, Ferdinand. Desigur, e greu de spus (dată fiind starea în care se afla statul român, redus la nici o treime din ceea ce fusese România mică) dacă această foto-narațiune 1917-1918 a cărei eroină a fost regina era premeditată ca un act de propagandă sau era doar un fel de cronică în imagini, eventual folositoare ulterior. Dar rezultatele acelor întîlniri dintre regina Maria (mereu îmbrăcată în alb) și fotografi sînt interesante și probabil că nu peste mult timp cineva va fi, la noi, tentat să facă o autentică analiză imagologică a acelor zeci, poate sute, de clișee cu regina pe front.

Ca o mamă, ca o soră, ca o nălucă

În aceste fotografii, regina Maria apare efectiv peste tot. Clișeul meu preferat este o poză din vara lui 1917, cînd regina merge, împreună cu generalul Eremia Grigorescu, pe frontul de la Mărășești (2). Fotograful care a surprins-o pe regină pășind (dreapta-stînga) peste un tranșeu mi se pare genial. E atîta hotărîre în acel pas încît îți devine clar, doar privind imaginea, în ciuda oricăror evidențe, că românii nu aveau cum să piardă acel război! Sau, apoi, un alt clișeu: regina stînd la căpătîiul unui rănit, citindu-i dintr-o carte (3). Avem, cred, de-a face cu o mise-en-scène – dar fotografia e frumoasă, lumina exterioară cade ireal de bine, drama bărbatului e elegant sugerată (vezi singurul lui picior vizibil etc.). Sau, la fel, acel clișeu (4) în care regina decora drapelul Regimentului 9 Vînători, pe undeva pe lîngă Iași, în mai 1917 – o fotografie care ne reamintește, fără să vrem, una cu mult mai celebră, americană, din 1945 (Iwo Jima, desigur).

În toate aceste clișee (multe magnifice, artistic vorbind) regina Maria apare ca o nălucă îmbrăcată în alb (precum infirmierele/surorile de caritate din spitalele de campanie). În realitate, regina Maria nu a fost prima noastră „mamă a răniților“; în 1877 sau 1913, regina Elisabeta îmbrăcase aceeași haină, în context diferit. Uneori, regina Maria din 1917-1918 are cîte o carte în mîini, alteori cîte un buchet de crini albi. Această omniprezență a albului în fotografii alb-negru e dătătoare de speranță… și surprinzătoare, dacă o vom judeca la rece, retrospectiv, din perspectiva celor cca 500.000 de victime ale statului român în Marele Război, dintre care mai mult de jumătate din cauza tifosului exantematic – o maladie a mediilor precare, în care lipsa de educație duce la lipsa de igienă…

În competiția imagistică dintre mar­țialul Kaiser Wilhelm al II-lea și fragila regină Maria, în anul 1917 cel puțin, suverana României pare a fi cîștigat. Dar această impresie e relativă. Astăzi ne a­mintim cu mai mult drag de regina Maria doar pentru că Germania lui Wilhelm al II-lea a pierdut războiul. Dacă Puterile Centrale ar fi cîștigat în 1918, fiți convinși că multe dintre clișeele de azi ar fi diferite față de ceea ce credeți sau știți despre istorie și lume. Harold D. Lasswell (1902-1978), unul dintre primii occidentali care au teoretizat legătura dintre războiul modern și cinema, radio, telegraf etc., dădea propagandei următoarea definiție: ea este „gestionarea unor atitudini colective prin manipularea unor simboluri semnificative“.

Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și, totuși, atît de complicat. 

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent al României pe lîngă UNESCO.