Nimic nu-i mai păgubos – i-am spus autorului – decît să facem lansarea de carte duminică la 10 dimineaţa. Eu am experienţă, am organizat zeci de lansări. Ştiu ce vorbesc. Există zile şi ore, dovedite statistic, bune sau rele pentru aşa ceva. Iar duminică la 10 dimineaţa e mai mult decît o zi proastă, mai rău decît ceasul cel rău al lansărilor de carte. Mai precis, nu că nu mai făcusem, dar nici măcar nu mai auzisem de aşa ceva – i-am spus autorului. Lăsaţi, vă rog, cum zic eu! – a insistat el. Dacă nu ar fi avut o vîrstă înaintată şi o faţă blîndă, calmă, l-aş fi avertizat tăios că n-o să vină nici dracu’ la „eveniment“. Însă aşa, m-am mulţumit doar să gîndesc că n-o să vină nici dracu’. Bine-atunci – mi-am spus – de dragul bătrîneţii sale, o să mă trezesc cu noaptea-n cap, şi-o să-i ţin de urît într-o sală mare, goală, duminică dimineaţa la ora 10. O să ne uităm împreună, un sfert de oră, la scaunele ionesciene din faţă, apoi o să plecăm acasă. Eu – să mă culc. El – să mediteze la prostia pe care o făcuse pentru că nu m-a ascultat şi la cum îşi buşise cu mîna lui lansarea cărţii sale despre viaţa de după moarte. Duminică dimineaţa, pe la 9 jumate, în sală eram doar eu, autorul, vreo cîteva pachete de cărţi (aduse tot la insistenţele lui) şi vreo sută de scaune goale de plastic. Hai să le aliniem mai bine – m-a rugat autorul. Le-am aliniat la frînghie, că şi aşa n-aveam ce face. Pe urmă, ca să sporesc  efectul de neant al manifestării, am desfăcut un pachet de cărţi şi le-am aşezat în cîteva teancuri pe masă. Am mai turnat în două pahare apă plată, i-am întins unul autorului, pe celălalt l-am luat eu, am sorbit o înghiţitură, mi-am dres vocea şi m-am adresat lui, calm: Eu v-am spus! N-a avut nici o reacţie. Nu vreţi să aliniem şi ghivecele cu flori din dreptul ferestrelor? l-am întrebat. Pe la 10 fără 5, pe uşa larg deschisă au început să se scurgă încolonat, ca şoimii patriei în vizită la fabrica de pîine, zeci de oameni. Au ocupat toate scaunele, ba chiar vreo doi au rămas în picioare, sprijinindu-se de perete. Însă, spre deosebire de şoimii patriei, toţi se uitau la mine şi la autor într-o tăcere – în cazul de faţă, pot folosi liniştit clişeul –  înmormîntală. Autorul s-a întors şi m-a privit şi el. Mi-am plănuit un discurs în gînd (nu-mi pregătisem nimic, eram convins că nu vine nici dracu’), evaluînd care va fi reacţia publicului la ceea ce urmează să spun. Timp în care nu m-am putut abţine să nu calculez în minte cam de cîţi sugari ar fi nevoie ca să coboare media de vîrstă din încăpere sub 70 de ani. 

Apoi m-am înviorat şi, după o scurtă introducere, i-am dat cuvîntul autorului. A vorbit cam o oră, fără întrerupere, despre viaţa de după moarte. Cei din sală îi sorbeau fiecare cuvînt, cu o atenţie pe care cred că şi bunul Iisus şi-a dorit-o atunci cînd a rostit mulţimii Fericirile de pe Munte. Au urmat zeci de întrebări din partea audienţei şi tot atîtea răspunsuri din partea autorului. În ochii oamenilor se aprinsese mai multă speranţă decît le oferise slujba din biserică la care cred că participaseră înainte de a veni la lansare. 

În aceste condiţii, n-am mai avut nimic de zis. Am acceptat că, cel puţin în ziua cu pricina, sînt doar un simplu vînzător de cărţi (apropo, le-am vîndut pe toate) care nu înţelege nimic din ceea ce scrie în ele.  

Ei bine, astăzi sau de fiecare dată cînd vine vorba despre criteriile de evaluare ale cărţilor cu adevărat importante, reconsider lansarea din acea duminică dimineaţă şi acea carte cu un titlu pe care nu-l mai ţin minte precis (dar sigur era despre viaţa de după moarte). Şi povestea asta mă face să cred că esenţialul unei cărţi diferă de la un cititor la altul, că depinde de fiecare în parte, că nu ţine de o estetică elaborată, ci de o trebuinţă interioară a celui care o deschide, o citeşte şi, la capătul lecturii, după ce a întors ultima pagină, are sentimentul că autorul i-a vorbit despre un subiect – oricare ar fi acela – pe viaţă şi pe moarte.

Florin Lăzărescu este scriitor.