Pe Mitică l-a ucis miticismul

Publicat în Dilema Veche nr. 442 din 2-8 august 2012
Pe Mitică l a ucis miticismul jpeg

Inutil a mai glosa paseist pe marginea domniei urîtului, a dizarmoniei, decerebrării, decreştinării şi antivalorii ca normă, a cruzimii groteşti, a cinismului mercantil, a consumismului nesăţios şi alienant care ne înconjoară şi ne spulberă. Cretinizare deliberată dinspre mediul politic şi mass-media, un sistem „educativ“ care parcă face totul împotriva ideii de educaţie, mîrlănie copleşitoare, ură generală, agresivitate, îndrăcire şi îndobitocire oriunde te uiţi.

Ştiu că nu distinşilor cititori „caragialoeminescieni“ (Radu Cosaşu dixit) ai Dilemei vechi avem a le spune atari banalităţi încercănate. Însă – dacă ne întrebăm de soarta caragialianului Mitică, „simpaticul parizian al Orientului“, „spiritualul copil al Capitalei, care inspiră atîta admiraţie şi invidie provincialilor“, calamburgiul, omul poantelor şi farselor ghiduş picante, cel „foarte căutat şi plăcut în societate“ ş.a.m.d. – apoi trebuie să cădem de acord că el tot moare din 1900 încoace, bolnav de noi înşine.

În epoca „bunului-simţ ca paradox“, pînă şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versatilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există prea apăsat – toate aceste condimente, cînd plăcut picante, cînd sufocante, au coborît în pivniţă, involuînd fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantină, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rînduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separînd zîmbetul de hohot, surîsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală.

Aşa stînd lucrurile, cum să nu faci o reverenţă în faţa duhului cu care Nicolae Steinhardt, părintele de la Rohia, a citit lumea Scrisorii pierdute? Cum să nu-l (re)citeşti pe Mitică prin acest sublim-utopic filtru cu ochiuri de Pateric şi cernere de Filocalie? N-o fi el adevărat, dar e recomandabil. Terapeutic.

Caragialianul Mitică a murit de mult, aşa cum eminescianul Hyperion a fost sufocat de eminescianism. Pe unul l-au ucis mitocănia, prostia carnivoră şi moartea vechii mahalale, cea înlocuită fie de şatra pustiitoare, fie de blocurile dezumanizante ale comunismului. Pe celălalt (pentru care Caragiale făcea figură de „arhicanalie“) l-au alterat o dată non-aşteptările societăţii româneşti din vremea lui, dar a fost ireversibil strivit de soclul uriaş al statuii sub care l-a împins fanatismul posterităţii.

Între bucolism şi cruzime

O privire iute îndărăt, înspre receptarea critică a operei caragialiene ne dezvăluie o tensiune permanentă între perspectiva crudă şi cea bucolică. Între impulsul coleric, agresivitatea, violenţa mai mult sau mai puţin reţinută (mascată), de tip naturalist, de o parte, iar de cealaltă: seninătatea clasică, bonomia rîsului sănătos pentru care plăcerea nu corodează, nu dizolvă, ci ocroteşte îngăduitor, întăreşte edificiul moral (ridendo castigat mores: nu aşa am învăţat la şcoală?). Unii au exaltat ironia casantă, rînjetul caustic, nesaţiul punitiv şi răzbunător, sarcasmul crîncen şi atavica pornire distructivă a celui „fără nici un dumnezeu“. Alţii, dimpotrivă, au etalat umorul hîtru, persiflarea comprehensivă, epicureismul coagulant tocmai prin dizolvarea contrariilor şi detensionarea polarităţilor. De bună seamă că ambele demersuri îşi află în egală măsură exemplificări în operă, ca şi justificări în psihologia şi biografia scriitorului.

Cu timpul, viziunea crudă a cîştigat. Hidoşenia alienantă a prezentului a funcţionat letal pentru Mitică, suavul farseur a cărui supremă vulgaritate se rezuma în hazos codificatul „Cade o doamnă. S-a rupt gazometrul“! (Încercaţi să vă imaginaţi echivalenţele de azi ale expresiei cu pricina...) E de ajuns că revedem viziunea de bolgie dantescă şi ospiciu asasin din filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? pentru a o contrapune viziunii serafice a lui Nicu Steinhardt.

Ar fi o frumoasă provocare editorială o antologie care să adune componentele figurii lui Mitică de-a lungul principalelor perioade de receptare critică, de la Maiorescu-Gherea-Ibrăileanu pînă la Liviu Papadima-Ioana Pârvulescu-Gelu Negrea, trecînd prin Iorga-Lovinescu-Zarifopol-Cioculescu, apoi Iosifescu-Elvin-Mîndra-Cazimir-Tomuş-Valentin Silvestru, venind către Ion Constantinescu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Ion Vartic, Mircea Iorgulescu, Alexandru George, Marin Bucur. Aşa cum există un Eminescu „al“ conservatorilor şi socialiştilor, al legionarilor şi liberalilor, al dejiştilor şi ceauşiştilor, există un Caragiale aplaudat de junimişti şi radicalii lui Panu, refuzat de liberalul Mitiţă Sturdza, prizat preponderent prin Năpasta în Ardeal, Basarabia şi Bucovina, veştejit de dreapta interbelică din raţiuni de antifanariotism tradus ca antiromânism, un Caragiale filtrat apoi prin Vitner şi Moraru ca „biciuitor al racilelor burghezo-moşierimii“, pentru a campa după aceea din naturalism în vecinătatea teatrului ionesciano-beckettian ş.a.m.d.

În funcţie de subtextul moral-politic al analizei estetice, stilistica lui Mitică oscilează între gluma nevinovată, şarja flegmatică, poanta spumoasă ori aluzia uşor sadică – şi caricatura fiinţei naţionale (nu glumesc, dar n-am loc de exemple!). Treptat, bietul personaj cu farmec bulevardier, de fante plezirist, stîlp al cafenelei bucureştene, al jemanfişismului şi risipitorismului sudist a devenit emblema „netrebniciei româneşti“ şi a „neantului valah“. Deopotrivă Noica şi Cioran – constructivul şi distructivul prin excelenţă! – circulau prin şleauri năiste şi blamau miticismul, lăutărismul, inconştienţa prin care băşcălia, datul cu sîk din Isarlîk sau, cum am zice astăzi, miştoul, ajung, din armă de apărare, un drog ucigător. El postulează supremaţia relativismului, a improvizaţiei, amatorismului, netemeiniciei, flecărelii cancaniere, în defavoarea ethosului absolut, a seriozităţii arhitecturante ş.a.m.d. Încet, dar sigur, odată deveniţi categorii etnopsihologice, Caragiale şi Eminescu – mai precis: caragialismul şi eminescianismul (Mitică şi Hyperion în polaritatea etalată de Laurenţiu Ulici) – au încetat să-şi mai aparţină ca fiinţe (şi personaje) cu biografie aparte şi au devenit feţele emblemei naţionale. Care-i capul şi care-i pajura? – din această dilemă nu putem ieşi.

„Lasă-i să moară proşti...“ 

Cert e faptul că Mitică a murit. („Auzi putere la Poltronu! De frică...!“) Cît de străin sună caracterizarea de la 1902! „Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sînt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian.“ În amestecul indo-libanezo-etiopian al Bucureştilor de azi, un oraş ca un hoit putrezind la soare cu maţele-n afară, numai de acel savoir vivre tipic epocii lui Mitică n-ai cum să mai dai. Sigur acuma că, dacă e să facem inventarul ororilor postmoderne din Parisul descris prin însumare de statistici apocaliptice de Jean Sévillia în deprimanta lui carte din 2007, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, tradusă recent la Humanitas, ne dăm seama că sîntem perfect sincroni în mizeria morală cu împrejurimile Barbès-ului. Şi că, aşa cum este o pură (chit că amară) iluzie căutarea dandysmului originar în opulenţa văgăunilor gay-opiacee din Londra actuală, la fel de iluzorie este descoperirea lui Mitică – fie şi aşa cum l-a ipostaziat Ştefan Iordache în filmul lui Lucian Pintilie – în băltoaca noastră vadimovanghelică. Replica lui şoptită în final – „Lasă-i să moară proşti“ – îmi sună şi azi cumplit în minte, mai rece ca o lamă de brici alunecîndu-ţi de-a lungul gîtului într-o obsedantă caligrafie a sfîrşitului.

În definitiv, în fiinţa lui Mitică nu există numai zeflemeaua, one man show-ul egocentric, de-o jucăuşă, inconştientă amoralitate. Nu doar cafeneaua, ci şi severitatea baroului, nu doar datul muştelor din Cişmigiu, ci şi Parlamentul cu Maiorescu, Carp, Iorga, Argetoianu ş.a.m.d. Nu numai şirul nesfîrşit al localurilor înecate în fleici şi şpriţuri, lumea lui Lache şi Mache şi a atîtor alţi „amici“ caragialieni, ci şi eşafodajul românesc al monarhiei germane, lumea solidă a lui Carol I, a Brătienilor şi Marghilomanilor. Mitică este – doar aparent paradoxal – blazonul unei lumi bine rînduite, panaşul unei aristocraţii în plină afirmare. Caragiale este luxul unei societăţi sigure pe temeliile ei, care-şi permite în sfîrşit – cum să spun? – rîsul hohotitor şi eliberator al unui Aristofan după tragediile eschiliene.

Or, tare mi-e teamă că ni s-au alterat ireversibil şi una, şi cealaltă. Şi zeflemeaua atotnepăsătoare, dar şi substanţa, miezul, ştaiful aristocratic. Cel care abia de ne fusese căftănit de Craii mateini. Ei bine, dacă Mitică s-a dus, Pirgu este aici, triumfător.

„Bea-ţi berea că se răceşte.“ 

Apărut în Dilema veche, 13 august 2009 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.