Am fost crescută cu muzică bună. De un tată căruia îi plăcea să ne poarte pe drumuri. Road-movie-ul copilăriei mele a avut o coloană sonoră de Rock’n’roll Hall of Fame și o ilustrație de National Geographic. De cîte ori o ascult pe Janis cum cîntă „Me and Bobby McGee“, mă catapultez pe serpentinele din Cheile Bicazului, pe bancheta din spate a Daciei 1310. Tata conduce și fredonează, mama îl roagă să încetinească la curbe, stîncile par a se prăvăli peste noi. Peisajul mă amețește, muzica mă înalță. Pricep, fără să înțeleg versurile: „Freedom is just another word for nothing left to lose“. Ne aflăm pe drum spre Lacul Roșu, pentru un Revelion deja tradițional, unde cei mari beau și mănîncă în cabană, iar cei mici se udă pînă la piele în zăpadă și apoi își ard hainele pe sobă. Ai mei sînt responsabili cu sarmalele și distracția. Tata a adus casetofonul Sony feathertouch, modificat de el să scoată 12.000 herți cu 0 decibeli. Nu-i ușor să mixezi cu casete pe care ai înregistrate albume întregi, să le tot schimbi și să știi exact pînă unde să derulezi ca să nu se răcească atmosfera. În plus, e bruiat de Vichi, unchiul mai tînăr și rebel, cu muzicile lui scandaloase ce provoacă oroarea adulților și deliciul copiilor cărora le traduce versurile. Piesa momentului e „Why does it hurt me when I pee“ a lui Frank Zappa („Why does it hurt when I pee… It jumped right up and grabbed my meat… My balls feel like a pair of maracas…“). Dar tata are o armă secretă, adică o compilație de rock’n’roll cincizecist – Chuck, Bill, Little Richard, Jerry Lee, Elvis, Chubby, toată gașca – pe care lumea o ia razna (ca și la banchetul meu de clasa a V-a, cînd i-a făcut pe profesorii cei mai rigizi să danseze cot la cot cu elevii) și Dan Grădinariu triumfă. Podeaua de lemn se zguduie ca la cutremur, pînă cînd însuși DJ-ul își luxează piciorul. Tata se mișcă ursulin, cîntă ca un dulap împins pe parchet, dar are un simț muzical ieșit din comun. E un tonomat uman: nu numai că recunoște o piesă de la primele acorduri, dar îți spune data și locul ocupat în topul britanic sau american. A crescut cu timpanul lipit de radio ca să asculte Teenager Party cu László Cseke la Europa Liberă. Mama îmi spunea că duminică seara, cînd se dădea topul NME la Radio Luxemburg, era imposibil să-l scoți în oraș. În studenție, a fost DJ la Casa Studenților și a pus primul muzică stereo în Iași, pînă cînd discoteca a fost închisă după întoarcerea lui Ceaușescu din China. Acum i s ar spune „music freak“. Atunci era doar un inginer care voia ca lucrurile să sune cum trebuie. Nu înregistra muzică decît de pe viniluri și se supăra cînd îi aduceam din vecini casete „trase prost“. Cînd s-a apucat de muzică, în România curentul electric avea cu 5% mai puțini herți decît frecvența europeană standardizată de 50 Hz, așa că discul se mișca mai încet și, pentru urechile fine, falsa. Soluția pe care a găsit-o a fost să frezeze pe exteriorul platanului un sector stroboscopic ca să poată regla turația pick-up-ului cu lumina de la televizor (sper, tată, c-am înțeles bine), pînă cînd a reușit să-și cumpere un Technics cu cristal cuarț.

După ce și-a luat carnetul, a montat un cort extensibil pe acoperișul Daciei. Așa am străbătut cam toată România și am ascultat cam tot ce-a fost bun din ’50 și pînă pe la jumătatea anilor ’70. „Atunci ați apărut voi și muzica a trecut pe planul doi“, mi-a spus odată și, dacă mă gîndesc mai bine, a fost cea mai mare declarație de dragoste pe care ne-a făcut-o. În aceeași Dacie am făcut și turul țărilor socialiste, pe la jumătatea anilor ’80, cînd casetele lui tata n-au fost niciodată mai prețioase. Din țară puteai să scoți cam 60 de dolari de familie. Restul valutei a fost rulată inginerește și ascunsă în locul unor role din banda magnetică. Culmea e că încă se puteau derula. În Cehoslovacia, am înnoptat într-un camping plin de pletoși care măcelăreau la chitară piese clasice. Janis, Animals, Troggs, The Who… Enervat, tata a scos boxele pe capotă ca să-i concureze cu piesele originale. Duelul a continuat tîrziu în noapte, pentru că detesta chitariștii de ocazie. „Odată ce nu-l poți întrece pe Clapton, ce rost mai are să încerci?“

Într-o vară, am ajuns și pe 67 C (acum Transalpina), care arăta ca un drum forestier plin de bolovani ca pe Lună. Motorul se încinsese teribil și ai mei se temeau că acolo o să rămînem. Mie nu-mi era frică: știam că tata va rezolva cumva. Muzica și peisajul mă transportau într-o stare preadolescentină de frămîntare și de revelație. Moody Blues cîntau „Melancholy Man“. „A beam of light will fill your head and you’ll remember what’s been said by all the good men this world has ever known.“ Peisajul era nepămîntean, muzica psihedelică și spirituală… N-a existat un loc sau un timp mai bun să-i asculți pe Moody Blues. Nu știam încă ce însemna melancolia, dar trăiam o versiune exuberantă a ei. „All the world astounds me and I think I understand.“ Mașina noastră era singura care se aventurase pe traseu și n-aveam nici măcar un aparat de fotografiat. Și ce-ar fi putut surprinde o poză? Erau prea multe de văzut, prea multe de ascultat. La ceva timp după aceea, am primit prin poștă un Polaroid făcut de niște alpiniști cu care ne-am întîlnit acolo sus. Azi e decolorat, dar nu și amintirile mele. Mersi, tata, pentru muzică și drumuri. 

Anca Grădinariu este critic de film.