Cel mai răspîndit mit legat de finanţarea culturii în România spune că nu sînt bani. Ne uităm la cota din PIB alocată Ministerului Culturii. Oftăm. Dacă ar fi însă să adunăm toate finanţările oferite de sectorul public local şi central în numele culturii, sub diverse forme de prezentare şi în funcţie de multiplele interpretări care pot fi găsite în mod birocratic actului cultural, ne-am cam cruci. Sînt cheltuiţi aceşti bani cu eficienţă? Măsoară cineva rezultatele tuturor serbărilor cîmpeneşti camuflate în liniile bugetare ale capitolului cultură?

1. Cine organizează?

Administraţiile locale (primării, consilii judeţene) au, în majoritatea lor, o structură care se ocupă în mod expres de organizarea de evenimente. O echipă mai mult sau mai puţin competentă (de obicei mai puţin) de birocraţi este chemată să facă, aşadar, management de eveniment. În cele mai răspîndite cazuri, este vorba despre Sărbătoarea Oraşului, petrecerea de Reve-lion în aer liber, dar există administraţii care şi-au asumat chiar şi organizarea de festivaluri culturale de amploare. Este, de altfel, cea mai mare sursă de frustrare în rîndul firmelor care se ocupă cu organizarea de evenimente – se văd concurate neloial de stat într-o piaţă în care cu foarte mare greutate reuşesc să supravieţuiască. Multe dintre acestea şi-ar asuma cu mare drag (au mai şi făcut-o, uneori, doar pentru a se convinge că e o idee foarte proastă din punct de vedere economic) să pună pe picioare evenimente culturale de amploare care să le asigure nu doar cash flow-ul, dar mai ales blazonul de care este nevoie în orice busi-ness. Numai că resursele financiare sînt în cu totul altă parte. Mai precis, la administraţie, nu la investitorii privaţi.

În lipsa unui eveniment astral excepţional, de tipul unei eclipse totale, Soarele şi Luna nu se prea întîlnesc pe cer, la fel cum nici banii din cultură şi managerii culturali profesionişti nu prea au ocazia să îşi dea mîna spre satisfacţia publicului. Altfel spus, cei care au bani nu au habar, cei care au habar nu au acces decît foarte rar la finanţările publice.

2. De ce nu-şi fac privaţii festivalurile lor?

Banii privaţi vor merge întotdeauna acolo unde se va putea scoate profit, fie el direct din încasări şi alte activităţi comerciale conexe specifice unui festival, de exemplu, fie de imagine, atunci cînd un mare brand vrea să se asocieze cu un eveniment de prestigiu. Dacă mediul antreprenorial ar fi sesizat în România existenţa unei oportunităţi reale de a-şi recupera în cîţiva ani investiţia, iar apoi ar genera profit de pe urma unei întîmplări culturale, atunci lucrurile s-ar fi întîmplat aşa pînă acum. Provocarea uriaşă a unui festival pe o nişă culturală ţine de faptul că, pe lîngă organizare, managementul acestuia trebuie să şi creeze piaţă, să producă bani dintr-o nevoie pe care publicul nu a identificat-o înainte. Mă feresc să spun că trebuie să educe, deşi, pînă la urmă, cam despre asta e vorba. Prin urmare, doar nevoia unui stat de a-şi educa cetăţenii poate să dicteze investiţii în nişa culturală.

3. Legislaţia

Destui operatori economici din zona de evenimente, comunicare ş.a.m.d. vă vor spune că, deşi au găsit uneori deschidere totală pe la cîte o administraţie sau chiar administraţia a apelat la serviciile acestora, s-au lecuit pe viaţă să mai aibă de-a face cu finanţarea unui eveniment din bani publici. Legile care guvernează felul în care pot fi cheltuiţi bani publici în evenimente culturale de amploare sînt aceleaşi care guvernează orice sindrofie comunală. Nu sînt adaptate unor nevoi reale, nu se pot angaja cheltuieli de pe un exerciţiu financiar pe altul, finanţatorul public nu poate desemna direct o echipă de implementare (decît în situaţia puţin probabilă în care o seamă de profesionişti cu venituri importante din piaţa liberă s-ar angaja la vreo primărie sau consiliu judeţean, fapt greu de imaginat). Pentru a nu intra prea mult în detalii plictisitoare, vă îndrept direct spre concluzia mea: nici c-o armată de jurişti şi economişti de top n‑ai reuşi să implementezi un proiect cultural de mare anvergură şi care să presupună o alocare bugetară, să spunem, de un milion de euro sau peste. Pînă cînd cadrul legal nu va fi adaptat nevoilor sectorului cultural şi pînă cînd nu va exista o piaţă reală care să determine apariţia unor festivaluri culturale care să se susţină exclusiv din sponsorizări şi bilet, ne vom învîrti şi cu discuţia, şi cu organizarea propriu-zisă în acelaşi cerc. Urmăresc asiduu agenda legislativă şi nu cred că greşesc prea tare dacă spun că, cel mai probabil, nici în următorul cincinal nu vom avea legi noi, moderne care să guverneze cîmpul cultural şi, cu precădere, al organizării de evenimente cu bugete mari din surse publice.

4. Haterii

Veţi spune că introducem teme copilăreşti într-o revistă serioasă care şi-a propus o temă şi mai serioasă. Foarte mulţi organizatori de evenimente au ajuns să fugă de finanţarea publică nu doar din pricina legislaţiei inadecvate, dar şi din cauza prejudiciilor de imagine pe care ţi le poate aduce asocierea cu o administraţie. Dincolo de liderii politici locali contestaţi sau controversaţi cu care trebuie să colaborezi şi să te asociezi, a avea „pe mînă“ bani publici te pune în situaţia ca întreaga opinie publică să îşi dea cu părerea: de la felul în care îţi evaluezi tu valoarea propriei munci, la cheltuielile cu bunuri şi servicii. Devii o ţintă nu doar tu, dar îţi atragi în horă şi furnizorii de care ai nevoie ca de aer în business-ul curent. Pentru nişte oameni care au lucrat şi vor mai lucra toată viaţa la stat, mofturile de tipul „îmi stric imaginea“ sînt irelevante; în schimb, pentru o echipă care întîi şi-a construit reputaţia în piaţa de evenimente, de multe ori, prestigiul profesional este bunul cel mai de preţ pe care şi-l poate vedea distrus în doar cîteva zile.

Nu am o concluzie şi nici vreo mare speranţă pentru următorii ani.

George Onofrei este jurnalist și editor. Este redactor-șef la Suplimentul de cultură și realizator de emisiuni la Radio Hit, Iași.