Mult timp după ce s-a născut fii-mea m-am simțit așa… special. Eram Tată. Aveam misiunea galactică de a duce mogîldeața prin parc. Și de a ajuta la diverse chestii.

Din ziua în care s-a născut mogîldeața n-am mai avut un serviciu cu program fix. Așa s-a întîmplat. Aveam, în schimb, program zilnic de mers la piață și în parc. Gătit, doar eu, cel puțin o dată pe zi. Aveam program de cîntat „un elefant se legăna…“ Ajungeam la 99 de elefanți și ea tot nu adormea. Și nervi. Și frustrare. Și lipsă de activități pentru adulți. Și lipsă de prieteni. Și atît.

Și forumurile de mame. De alimentație tradițională. Și cărțile de parenting.

Dar nimic nu m-a pregătit pentru următorul moment…

…în care mogîldeața a început să zică NU. Și nu numai că a început să zică, dar, din acel moment, nu a mai fost chip să o convingi că e altfel. Nu aflasem de nicăieri că acest moment există în viața fiecărui copil. Habar nu aveam de tantrum-uri.

Uram deja cărțile de parenting – bine, eu n-am citit decît vreo două, la restul am aflat ideile rezumate de alții – și forumurile, așa că din cauza lor n-a fost chip să pun în practică ce îmi sufla intuiția mea feminină. Adică sînt foarte bune și utile, dar în viață nu-i ca-n cărți, se știe. Emoticon zîmbăreț. Ce să fac acum dacă nu mi-a plăcut niciodată școala și n-am avut niciodată un respect absolut pentru cuvîntul scris?

Dar momentul ăla – și mă scuzați că fac acu’ psiho-filozofie de doi lei – cred că e pus acolo, în evoluția fiecărui copil, tocmai pentru ca părintele să își dea seama că plodul nu este proprietatea lui, ci o altă persoană. Sună banal-stupid-clișeu, dar e greu pentru (unii) părinți să realizeze asta. Adică e momentul ăla în care „NOI mîncăm“, „NOI mergem la grădiniță“ trebuie să dispară.

Eu zic că mi-am învățat lecția asta. Cel puțin la al doilea copchil, n-am mai făcut greșeala. Dar văd că, la NOI (ups, iar am făcut-o!), revoluția nu se mai termină. Și deja a trecut perioada aia despre care scrie în cărțile alea de la secțiunea „Parenting“ din toate librăriile care se respectă.

(Apropo, asta e o secțiune care acum șapte ani nu exista în librării. Cel mult erau două-trei volume puse la „Psihologie“ sau „Cărți practice“. Mai nou văd că se cheamă „Parentaj“. Mi-au trebuit vreo două minute pînă să-mi dau seama ce e ăla.)

Acum aștept să se termine re­vo­luția. Și mă rog ca în a­do­lescență să fie mai ușor. Cică așa scrie în cărțile alea: dacă a fost mare răzvrătire la vîrstă mică, perioada aia cînd îți urăști părinții și pe toată lumea, în adolescență e mai ușor de suportat. Pentru părinți, desigur.

Și sper că n-o să fiu niciodată tentat să merg pe drumul ăla în care părintele transferă asupra copilului nerealizările lui. Mie părinții nu mi-au zis niciodată că sînt special. Nu era la modă. Acum sînt numai copii speciali. Am luat-o razna. Toți fac engleză, germană, informatică, scrimă, karate, pian, pictură. Toți mănîncă numai eco-bio-organic-tradițional-de la țară. Merg la Waldorf, Montessori, Cambrige sau Step by Step. Și după școală și after-school, merg la meditații. Toți au cîte douăzeci de perechi de pantofi și trei dulapuri cu jucării în care nu umblă niciodată. O fi în interesul copilului sau doar împlinirea tîrzie a dorințelor pe care le-au avut părinții și nu le-au putut realiza? 

P.S. Am recitit acum ce am scris mai sus. Da, e cam enervat tonul ăsta de babă filozoafă. Scuze, nu mai am timp să refac, că am promis că predau textul azi. Și nu săriți, că știu că sînt copii (prea mulți) care nu au nici măcar o pereche de pantofi. Vorbesc aici doar despre mine și despre ce mi e cunoscut. Hai să termin cu explicațiile, că n-ajută la nimic. Și am un elicopter de cumpărat. D-ăla care zboară… D-ăla de care ai mei nu-și permiteau să-mi cumpere. Îl iau pentru fii-mea, desigur. Ea și-l dorește foarte mult. Bine, ea n-a spus niciodată că ar vrea așa ceva, dar știu eu. 

Robert Bălan este regizor de teatru.

Foto: flickr