Departe de a fi un pătimaş cititor al scrierilor paranormale, mai degrabă un indiferent al acestui gen de lectură, am curiozităţi spontane.

Fenomene ce sfidează raţiunea, halucinaţii, revelaţii mistice la comandă, vindecări miraculoase alimentează gustul exotic al multor curioşi, dar şi al celor care îşi încearcă ultima şansă de supravieţuire. Evadarea din stresul cotidian este benefică. Evenimentele ce scapă firescului au fascinat întotdeauna. Lecturile, de pildă, se pot face în cele mai variate situaţii, fără un confort special. Datorită crizei de timp mijloacele de transport în comun au devenit un mediu predilect. Privesc în jurul meu, indiferent că sînt în metrou, tren, avion, călătorii, în majoritate, au în mînă un ziar, o carte, un curs universitar etc. Ba chiar în interminabile aglomeraţii pe autorute, cînd aştepţi minute în şir să avansezi cîţiva metri măcar, scoţi cartea şi o pui pe volan, răsfoind paginile pînă auzi claxonul celui din spatele maşinii tale. Varianta mai nouă, tabletele electronice ultracompactizate au dat o lovitură serioasă cărţii. Desigur, se citeşte tot timpul, dar apogeul este atins în perioada vacanţelor. Am slabe afinităţi cu literatura onirică, literatură subsumată aceluiaşi gen, paranormalul, dar am apreciat întotdeauna rea­lizările în plan estetic. Anomaliile memoriei mă interesează mai puţin, iar conotaţiile iniţiatice ale visului, nici atît! Două întîmplări, totuşi, mi-au trezit interesul: una, zămislitoare de capodoperă, alta, o vindecare miraculoasă, ambele dezvăluindu-mi funcţii nebănuite ale visului: imbold creator şi terapie miraculoasă.

Imbold creator

Despre visul lui Samuel Taylor Coleridge aveam să aflu dintr-o scriere a lui Borges (Cartea de nisip, J.L. Borges, Editura Univers, Bucureşti, 1983, pp.112-113). Geneza poemului „Kublai Khan“ stă sub semnul visului. Se știe că poetul englez a fost un mare narcoman, iar contribuția drogului la manipularea viselor este un fapt dovedit de cercetările psihiatrice. Redau pe scurt însemnarea borgesiană. Coleridge se retrăsese la o fermă în ţinutul Exmoor-ului. Citea dintr-o carte a lui Pur­chas, despre ridicarea unui palat în cinstea împăratului Kublai Khan. În urma unei stări proaste, este nevoit să ia un narcotic. Adoarme. Lectura, căldura unei toride după-amiezi de vară, narcoticul, sau toate la un loc se constituie într-un flux creator. La deşteptare, după cîteva ore de somn profund, poetul îşi dă seama că a compus un poem de aproape trei sute de versuri. Şi le amintea pe toate. Se apucă să le scrie febril, părînd a le copia dintr-o carte nevăzută a memoriei. Reuşeşte să scrie aproximativ cincizeci de versuri, cînd o vizită neaşteptată îl întrerupe din scris. I-a fost imposibil să-şi reia fluxul gîndirii. Ideea întregului poem îi stăruia clară în minte, dar amănuntele îi scăpau. Îşi amintea versuri disparate, incoerente, care nu se mai legau în structura de cristal a poemului. Nu a mai putut niciodată să-şi reamintească restul visului. S a spus despre acest poem că ar fi „etalonul muzicalităţii limbii engleze“.

Terapie miraculoasă

Despre Gustav Fechner, cel care a scris Zend-Avesta, mai citisem cîte ceva, dar despre boala lui nu ştiam nimic. Am dat peste cîteva amănunte într-o însemnare a lui Mircea Eliade (Jurnal, Volumul I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 417).

Creator de şcoală, „tatăl psihofizicii“, Gustav Fechner a fost un savant şi scriitor prodigios. Contribuţiile sale în domeniul analizei senzaţiilor în psihologie, au fost unanim recunoscute. Tragicul vieţii nu-l ocoleşte. Spre patruzeci de ani a orbit. Nu mai putea citi, nu mai dormea, nu mai putea gîndi. Ajunsese un schelet. „Supravieţuirea lui ţinea de miracol“, zice Mircea Eliade, cunoscător al scrierilor iniţiatice ale prolificului autor german. La un miracol se adaugă un alt miracol. O prietenă visează un leac tămăduitor: un amestec de carne crudă tocată, macerată în vin de Rin, ierburi aromatice şi zeamă de lămîie. Gustav Fechner reuşeşte să digere acest amestec şi, în final, să se vindece complet. A mai trăit încă vreo patruzeci de ani, dîndu-şi întreaga măsură a înzestrării sale intelectuale. Opera ştiinţifică ce ne-a rămas stă mărturie. Două întîmplări – Coleridge şi Fechner au fost contemporani – dintr-o imensă panoplie a paranormalului. Desigur, lista este mult mai lungă. Sub influenţa visului s au creat multe capodopere: compoziţii muzicale, halucinante tablouri, romane etc. Calităţile artistice le-au aşezat acolo unde le era locul: între marile valori ale patrimoniului cultural mondial.

Explicaţiile sînt imposibile şi inutile, ca oricare dintre transcenderile raţionalului.

Aşadar, vise plăcute!

Emil Belu este scriitor şi locuieşte în Canada.