Întîi de toate, cred că este o diferență între prietenie și prieteșug. Prieteșugul înseamnă mai degrabă amiciție și spontaneitate afabilă, în vreme ce prietenia înseamnă intensitate și profunzime (așa s-ar cuveni să fie). Dar firește că există destule alte nuanțe și nișe, iar ceea ce spun eu acum riscă să fie, la fel de bine, un loc comun. Așa încît vorbind pur și simplu despre prietenie, așa cum s-a întîmplat în viața mea să am parte, lucrurile arată astfel.

În adolescență am avut prietenii pe viață și pe moarte: hiperbola adolescenței a făcut ca această percepție să fie recurentă. Credeam că aproape pot să mor pentru o prietenie – ceea ce era, așa cum am spus deja, o hiperbolă. Dar intensitatea aceea frumoasă și tulburătoare e una din cele mai puternice percepții pe care le-am avut vreodată și care m a îmbogățit interior în chip fățiș, pentru totdeauna.

La tinerețe, prieteniile s-au dovedit a fi pitorești: fermecătoare, chiar inițiatice sau inclusiv pasionale (căci există și pasiunea prieteniei, nu doar patima dragostei). Pe unele din ele le-am pierdut, fiindcă atît le-a fost (așa cum se spune despre un om că atît i-a fost să fie, să trăiască adică). Au fost prietenii care au ars intens ori ceva le-a rupt și le-a împuținat (o neînțelegere, o răceală, un gol, o decepție).

La maturitate, prieteniile sînt și mai nuanțate, măcar pentru că sînt de două soiuri: cele literare și cele pur și simplu omenești. Cele literare depind de un context, de o apropiere, o comuniune, o împărtășire, o revelație din unghi scriitoricesc (sau emoțional-scriitoricesc). Și uneori ele sînt frumoase și zglobii, jucăușe și tihnite, fiindcă înseamnă o formă de acasă (de casă, de cuib în care prietenii șușotesc, chicotesc, se bucură împreună, sînt șugubeți și ironici sau, dimpotrivă, serioși); dar alteori ele se dezvrăjesc încetul cu încetul, întrucît brusc ajunge să conteze excesiv cît și cum dăruiești, cui și de ce și ce primești în schimb. Primitul acesta în schimb e măr al discordiei și poate să preschimbe o prietenie literară într-o rivalitate, frustrare, ranchiună ori chiar neplăcere. Dar există și celelalte prietenii pur și simplu omenești, în care literaritatea nu există sau contează prea puțin, fiind copleșită de o afecțiune sută la sută. Iar aceste prietenii sînt fermecătoare pentru că te fac să simți cel mai acut plăcerea împărtășaniei, deliciul ei, al vieții simțite prin mai mulți. Nu mai contează cît dai și cît primești în acest caz, ci doar podul, puntea, ceea ce se ivește la mijloc între tine și celălalt/ceilalți. Prieteniile de la maturitate nu mai au intensitatea devastatoare (dostoievskiană) a celor din adolescență, dar au altceva: un fel de carpe diem împărțit și împărtășit, disecat în felii voioase și desfătătoare (emoțional) de viață. O bucurie a gândurilor și afectelor.

Iar acum, la final, spun doar atît: cu cît timpul trece, cu atît amintirile se curăță, se însănătoșesc, așa încît chiar și din prieteniile rupte și distruse nu îmi mai aduc aminte decît lucrurile luminate, jucăușe și răsfățătoare. Timpul vindecă totul. Prietenia e un mare dar, oricum, oricînd și oricît ar fi ea. 

Ruxandra Cesereanu este scriitoare și profesoară la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

Foto: Mircea Struţeanu