Cum și de ce să vorbești despre tăcere în lumea asta tot mai zgomotoasă și furioasă? Cum și de ce să te gîndești la tăcere cînd ești jurnalist de radio și zilnic vorbești la microfon, adică mai tare decît alții, ceea ce îți dă senzația că ai și tu o mică putere, care uneori te sperie. Poate pentru că în tăcere rămîne tot ce nu încape în zgomotul și furia lumii și tot ce nu ajunge să fie spus la microfon. Banal, dar adevărat, apăsător de adevărat, apăsător cu cît e mai gălăgioasă viața în jur. Una dintre primele calități ale unui jurnalist este să știe să asculte. Eu așa cred. Chiar și cînd are un microfon în față. E la fel de important să asculți cum e să vorbești. Și pentru un scriitor e esențial să știe să asculte, să audă bine. Să stea acolo, într-un ochi de tăcere și să asculte. Cum zicea Gellu Naum undeva, nu mă vedeau, fiindcă eu stăteam în lumină.

De vorbit, vorbim de multe ori cu vorbele altora. Dar de tăcut, tăcem întotdeauna cu tăcerea proprie. Sîntem, poate, mai personali, mai noi înșine, mai autentici în tăcere decît în felul cum ne exprimăm. Și cumva e firesc așa. Ca să ne înțelegem cît de cît, trebuie să avem un limbaj comun, cu riscul că acesta ajunge uneori în fundătura clișeului, a vorbei goale. Ca scriitoare, încerc să merg cu limbajul meu cît mai adînc în zona tăcerii, rămînînd lizibilă, și să smulg cît mai mult de acolo, din complexitatea de senzații sau de imagini din care se compun realitatea exterioară și cea interioară, din ceea ce este, de fapt, incomunicabil pe de-a-ntregul, fiindcă nici nu poate fi înțeles pînă la capăt. Dacă ai numit un fapt, nu înseamnă că l-ai și exprimat pe deplin sau că l-ai înțeles. De ce fel de cuvinte, de ce fel de întorsături de frază e nevoie ca să transmiți cum cade lumina pieziș într-o dimineață însorită de octombrie peste copacii galbeni sau peste copacii albi, copacii negri? E o imagine pe care o văd mulți oameni, e un fapt cît se poate de banal, dar cum faci să-l redai prin cuvinte în toată complexitatea lui, în toate detaliile lui? Sîntem înconjurați de o realitate ce nu se poate cuprinde în cuvinte, sîntem înconjurați într un fel de tăcere, oricît zgomot am face. Și cred că la asta se referă Mircea Cărtărescu atunci cînd spune că trăim în-tr un poem. În noi e o lume a cărei pojghiță psi-hologii, psihanaliștii, specialiștii în ne-uroștiințe abia dacă au zgîriat-o în ultimii zeci de ani, o lume care de asemenea nu se poate cuprinde în cuvinte, oricît de furioși am fi. În aceste condiții, mi se pare cu adevărat un miracol faptul că din cînd în cînd reușim să ne înțelegem prin cuvinte sau că, atunci cînd citim o carte, înțelegem exact ce-a vrut să spună autorul cînd a scris cuvîntul „cafea“, să zicem, și că atunci, vorba lui Marin Mălaicu-Hondrari, intervine apropierea. Pe mine mă interesează cărțile care încearcă să smulgă ceva din tăcerea care ne înconjoară sau din tăcerea dinăuntrul nostru. Restul… e literatură. Poate că monahii care fac legămîntul tăcerii se gîndesc și la slăbiciunea limbajului articulat, la cît de puțin se poate transmite prin cuvinte din complexitatea lumii, atunci cînd aleg să nu mai vorbească o vreme. Mi-ar plăcea să știu dacă, în perioada de tăcere autoimpusă, mintea lor formulează totuși cuvinte, dacă ei vorbesc în gînd, pentru ei, sau dacă gîndirea lor se retrage în zona din afara cuvintelor.

Lucrînd de ani buni la radio, am constatat că mi s-a ascuțit auzul. Un exemplu. La telefoanele cu butoane, fiecare cifră „cîntă“ o anumită notă muzicală. Pentru a da telefon la radio din cabinele de înregistrări, fiecare jurnalist are o parolă din opt cifre. O poți uita ușor. Cînd formezi cele opt cifre, ele construiesc o frază muzicală, e ca și cînd ai cînta o anume melodie. Ei bine, melodia asta o știu foarte bine, pe ea n-o pot uita. Și știu că am format greșit o cifră sau mai multe atunci cînd cînt „fals“, cînd cele opt cifre nu-mi dau melodia cunoscută. Într-o vreme ascultam muzică clasică la căști, pentru că numai așa puteam prinde oftatul, respirația, mormăiala interpreților sau chiar sunetele care apar de pildă la impactul dintre arcuș și coardele viorii, dincolo de notele muzicale, „sunetele colaterale“, cum le-am zis. Ascultînd în căști, auzeam de aproape, așa cum vezi textura pînzei și a vopselurilor cînd privești de aproape un tablou. În căști aveam acces la textura sonoră a unui concert, care mă interesează la fel de mult cum mă interesează concertul propriu-zis. Și mă impresionează vocile oamenilor. Dar mă impresionează și tăcerile lor. Ceea ce se aude printre cuvinte, ezitările, respirația, acele sunete care, de multe ori, la radio se scot la montaj. Îmi amintesc că într-un interviu cu Amos Oz, după ce l-am descusut îndelung și mi-a vorbit pe larg despre literatura lui, am simțit că e momentul să pun întrebarea aceea pe care eu nu prea o pun: de ce scrieți? Și Amos Oz mai întîi a oftat. Nici nu mai știu ce mi-a răspuns, pentru că îi face plăcere, cred că a zis. În schimb, am foarte limpede în memorie oftatul acela adînc. Pe care l-am lăsat în interviu, nu l-am tăiat la editare. 

Adela Greceanu este scriitoare și jurnalistă. Cea mai recentă carte a sa este Și cuvintele sînt o provincie (Editura Cartea Românească, 2014).

Foto: flickr