Odă e-mail-ului

Dominic NEGRICI
Publicat în Dilema Veche nr. 835 din 20 - 26 februarie 2020
Odă e mail ului png

Țin minte, deși vag, o perioadă, pe la sfîrșitul anilor 2000, cînd nu trecea o zi fără vreun articol sentențios care să proclame, aproape condescendent, iminenta moarte a e-mail-ului. Nici nu intraserăm bine în era digitală, nici măcar nu realizam încă faptul că ne aflam în plină geneză a celei de-a patra revoluții tehnologice, că deja ne procopsiserăm cu elementele ei cangrenoase (bula dotcom) și apăruseră o puzderie de astfel de profeții de duminică. Aproape toate acele articole emanau, în plus, un rînjet de satisfacție, un dispreț tehno-oedipian vizavi de bruionul civilizațional care oricum ne luase prin surprindere și care ne-a inculcat – nu-i așa? – doar o dependență isterizată de Nou. Un nou care ne-a convins, despotic și hipnotic, să-l idolatrizăm și care a făcut ca materialismul să ne fie fibră, iar consumismul – respirație. Da, tehnologia ne-a vrăjit exponențial și perfid, astfel încît nici acum nu știm dacă a fost realmente breathtaking sau doar un trist început de sufocare. Din acest motiv, în zorile minunate ale smartphone-ului și ale Facebook-ului, e-mail-ul devenise (sau a fost ales să fie) o victimă perfectă pentru bullying-ul jurnalismului leneș. Dar s-a dovedit, în cele din urmă, nu numai imun la acest veritabil linșaj mediatic periodic, ci și una dintre cele mai caraghioase sincope ale prognozei socio-tehnologice.

Aș dori întîi să emit cîteva explicații sau cel puțin ipoteze pentru (inițial) surprinzătoarea longevitate a e-mail-ului.

În plan interpersonal, sînt uluit să remarc faptul că oamenii încă produc și apreciază construcțiile retorice elaborate, că încă mai are valoare esteticul. El se află, acum, într-o complementaritate de-a dreptul încrîncenată (dar și inevitabilă) cu pragmaticul. Deși societatea capitalistă ne-a indus (falsa) senzație că timpul alocat cotidianului ar fi de-o disperată raritate, rămînem totuși molipsiți inexplicabil de o bizară încăpățînare: nu sîntem încă dispuși să renunțăm la stil, la ritm, la poeticitate, la efemerul grădinărit al limbii, adică la adopția unei patine de frumusețe minimală pe deasupra tuturor unităților comunicaționale ce alcătuiesc memoria unei zile neremarcabile.

Comunicarea asincronă

Necesitatea e-mail-ului ni se prezintă drept sacrosanctă și ineluctabilă tocmai pentru că natura comunicării prin e-mail se definește prin asincronicitate. Nimeni nu se așteaptă ca primirea unui e-mail să suscite o reacție imediată, iar cutuma îngăduie o întîrziere a răspunsului la mesajul electronic care, în cazul altor medii de comunicare rapidă, ar fi interpretată ca marcă a impoliteții. Lentoarea în reacții – legitimă și acceptată social în acest caz particular – pare a fi una dintre regulile nescrise ale utilizării poștei electronice și contribuie într-o mare măsură la farmecul ușor vetust al acestui mijloc de comunicare. Nimeni nu te va putea blama dacă alegi să-ți rezervi o zi întreagă pentru a rumega mesajul primit și a redacta în liniște răspunsul la acesta. Uneori, e-mail-urile (mai ales cele trimise către mai multe persoane simultan, de tipul celor de interes profesional) sînt interpretate ca simplă modalitate de diseminare a unor informații relevante, împrejurare în care obligativitatea răspunsului se anulează fără a mai atrage după sine oprobriul public, sub forma unor ridicări din sprîncene ori comentarii malițioase în pauza de țigară din curtea pavată a multinaționalei.

Și totuși, poate că subevaluăm importanța sincronicității. Tatăl meu mi s-a plîns luni de zile că nu mai are prieteni, că i-au murit aproape toți și că se simte singur. Exasperat și preocupat (din fire) de găsirea de soluții, i-am creat cont de Facebook, unde a acumulat în scurt timp cîteva sute de prieteni (cunoscuți din viața reală, nu doar amici virtuali). Mare mi-a fost mirarea să constat că nici reînnodarea legăturilor în online și nici evidența matematică a existenței unei comunități familiare nu și-au atins scopul – lipsa discuțiilor prin telefon, numărul tot mai redus al conversațiilor sincrone (singurele resimțite ca fiind „reale“) au perpetuat nemulțumirea și întristarea de la început. Universul Facebook nu a fost îmbrățișat drept comunicare veritabilă, ci ca artificios acvariu al unor monologuri aflate în competiție, exhibiționiste și avide numai de validare stearpă. Un decor de o tristă familiaritate pentru un universitar sătul de nesfîrșite conferințe academice. Sînt convins că telefoanele nu s-ar fi rărit dacă nu apărea Facebook, căci mulți dintre prietenii „dispăruți“ nu părăsiseră în fapt viața pămîntească, ci doar reflexul sincronicității.

De asemenea, pentru mileniali, îmbibați de și născuți în era digitală în plenitudinea ei, asincronicitatea comunicațională nu are (încă) valoare. Ba mai mult, habar nu au cu ce se mănîncă.

Prin urmare, comunicarea scrisă sincronă (cum ar fi SMS-ul, chat-ul etc.) își găsește un loc al său și poate fi realmente crucială atunci cînd transmiterea unor mesaje în timp real este o prioritate. Dacă însă am avea curajul de a fi complet sinceri cu noi înșine, am recunoaște că majoritatea situațiilor nu se califică drept urgențe și chiar nu avem de ce să insistăm asupra unei comunicări în timp real.

Protocolul este comun

Personal, îmi place să întrețin reveria unui viitor în care ne vom bucura de o completă interoperabilitate și de un singur protocol pentru toate aceste tipuri de comunicare. Din păcate, direcția în care bate vîntul momentan este la mare distanță de orice înseamnă sisteme deschise. Facebook, Apple, Google, Microsoft și ceilalți zei capricioși au fiecare propriile protocoale și mijloace de comunicare. E o realitate complet absurdă dacă ne uităm puțin la contextul general: putem, azi, suna pe oricine, utilizînd absolut orice operator de telefonie de pe lumea asta. Același lucru este valabil și pentru SMS-uri, și pentru e-mail-uri. Nu avem nevoie decît de numărul de mobil sau de adresa de e-mail a cuiva – orice fel de identificator universal – și gata, comunicarea se realizează fără probleme. Sistemului nu-i pasă ce furnizor a decis să utilizeze amicul pe care eu doresc să-l contactez – mesajul meu va fi transmis oricum, indiferent de asemenea detalii.

Orice utilizator al oricărui sistem poate trimite e-mail-uri absolut oricui. Folosești Google Apps, iar eu Microsoft Exchange? Putem comunica fără probleme și fără opreliști. Nimeni nu-l împiedică pe soldatul cu adresă de e-mail militară să-i scrie bunicii sale, utilizatoare de AOL (dacă nu știți ce înseamnă AOL, luați-o ca pe un test cu turnesol al diferenței generaționale).

Te poți muta de la un furnizor la altul luîndu-ți cu tine toată arhiva de mesaje. Îți poți redirecționa e-mail-urile către un nou sistem. Nu ești mulțumit de Gmail? Nici o grijă, îți poți trimite mesajele de pe vechea adresă de Gmail către cea nouă, care te satisface într-o mai mare măsură.

Bref, majoritatea sistemelor „noi“ și la modă sînt închise. Nu sînt portabile. Te blochează, te constrîng, te țin captiv. În realitate, nu lucrează deloc în interesul tău, așa cum susțin sus și tare. La momentul actual, atunci cînd aveți nevoie să vă contactați prietenii, probabil că sînteți nevoiți să recurgeți la o întreagă pleiadă de servicii, într-o combinație exasperantă de Facebook Messenger, WhatsApp, Skype, Hangouts, SMS-uri, Twitter, Telegram și naiba mai știe ce. Este absolut ridicol și un mare pas înapoi față de punctul în care ajunseserăm – de pildă, completa interoperabilitate a e-mail-ului despre care vorbeam puțin mai sus.

Așadar, în mod surprinzător, principala problemă a e-mail-ului nu este aceea că se stinge sau că e pe cale de dispariție, ci faptul că, tocmai prin această creștere atît preconizată, cît și deja sesizabilă, utilizarea lui (așa cum o cunoaștem acum) va deveni întîi greoaie și apoi efectiv imposibilă. Și poate că acela va fi momentul în care inteligența (sau, mai corect spus, providența) artificială ne va sări (pentru a cîta oară?) în ajutor, devenind curatorul nostru digital și salvîndu-ne astfel de la înec.

Dar, că tot pomenim înecul, să nu ne îmbătăm cu apă rece. Perspectivele actului comunicativ uman sînt destul de clare, dacă ne orientăm după trend-ul actual.

Prioritizăm, vulgar și brutal, optimizarea canalului, viteza transmiterii, pe cînd mesajul în sine devine din ce în ce mai neimportant, iar esența nu mai e înțeleasă ca pertinență, ci exclusiv ca brevitate, ca simplă esen-țializare. Poate pentru prima oară în istoria noastră constatăm apariția unor voci chiar deranjate de conținut, de substanță. Evident, cot la cot cu vocile deranjate de adevărul epistemic – încă o aberație, poate și mai periculoasă, a contemporaneității. Victoria iminentă (dar, sper eu, de etapă) va fi a icnetelor și a bălmăjelilor, a muțeniei impuse, a faliei cerebrale asumate dintre vizualizarea ideii și verbalizarea ei. Și, de fapt, chiar a unei antiverbalizări. Cît credeți că va mai dura pînă vom avea discuții întregi compuse exclusiv dintr-o combinație de emoji cu meme-uri?

Așadar, în felul în care evoluează lucrurile, apexul comunicării umane nu poate fi decît atingerea și perfecta incorporare în existență tocmai a absenței acesteia. Și ultimele șoapte ale socialului își vor uita ecoul între cîteva insule houellebecquiene populate de clone perfecte și sterile, colosali erudiți ai vorbirii de grad zero.

Dominic Negrici predă limbi străine la ASE și Web Culture la Comunicare. Preferă să comunice cu studenții prin WhatsApp.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.