Născut în 1918, Aleksandr Isaievici Soljenițîn a încetat din viață în anul 2008, după ce a trăit aproape un secol într-o lume care s-a potrivit prea puțin cu idealurile sale. Copil al revoluției, am putea spune, ironic, a tînjit după o viață mai degrabă dusă în secolul al XIX-lea, în care au trăit și au scris și idolii lui literari, Tolstoi și Dostoievski. Conservatorismul, tradiționalismul, nu numai în literatură, promovarea valorilor creștine l-au urmărit din perioada primelor scrieri literare, apoi în perioada disidenței și, nu în ultimul rînd, în ultimii ani de viață, după ce s-a reîntors în Rusia post-sovietică, unde a încercat să propună modelul unui regim cu nuanțe utopice, dominat de valorile slavofile, naționaliste, care au marcat gîndirea unei mari părți a intellighenției ruse.

Pasiunea sa pentru literatură a venit de timpuriu, în pofida studiilor sale superioare (absolvent al Facultății de Matematică și Fizică de la Rostov), studiind, între 1939-1941, prin corespondență, la Institutul de Istorie, Filozofie și Literatură din Moscova. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a deturnat de la pasiunea sa, literatura, făcîndu-l să devină, în urma experienței sale de lagăr începute în anul 1945, unul dintre cei mai mari și mai cunoscuți disidenți ruși. Așa cum se știe, popularitatea lui ca scriitor a fost atinsă tocmai prin publicarea unor proze cu tematică de lagăr, în anul 1962 – O zi din viața lui Ivan Denisovici, respectiv 1963 – Casa Matrionei, în revista Novîi mir. Succesul tînărului autor a venit tocmai pe fondul evenimentelor istorice din URSS de la vremea respectivă: dezghețul inițiat de Nikita Hrușciov, care, la sugestia redactorului revistei Novîi mir, Alek­sandr Tvardovski, a dat undă verde apariției primelor proze cu tematică de lagăr din istoria URSS. Sigur, în străinătate au mai apărut, înainte de această dată, memoriile unor foști deținuți care reușiseră să evadeze, dar meritul povestirilor, dincolo de talentul scriitorului, constă tocmai în contextul în care au apărut – oficial, în URSS, în perioada sovietică. După aceea au început să apară (peste hotare) multe scrieri cu această tematică, atît ale lui Soljenițîn (romanele În primul cerc, Pavilionul canceroșilor, Roata Roșie, inclusiv investigația jurnalistică Arhipelagul Gulag), cît și ale altor autori care au căpătat mai apoi și ei celebritatea – Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vîntului, Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma ș.a.

Dacă este să apreciem calitatea literară a prozelor lui, evidențiem, fără nici o îndoială, primele menționate, O zi din viața lui Ivan Denisovici și Casa Matrionei. Puternic tributare concepțiilor epocii, dar și mentorilor săi din secolul al XIX-lea, Tols­toi și Dostoievski, cele două povestiri care au căpătat și ele o parte din celebritatea autorului lor sînt într-adevăr piese bine șlefuite din punct de vedere stilistic, din punct de vedere lexical, Soljenițîn fiind obsedat de fapt de ideea revenirii la acel clasicism al limbii și literaturii ruse din secolul al XIX-lea, la valorile adevărate, perene, ale poporului rus. Aici, în afara impresionantei teme a lagărului, apare un alt element determinant pentru ideologia lui Soljenițîn: promovarea valorilor adevărate, țărănești, a unui înalt moralism care lipsea de-acum societății sovietice intrate în impas, mai ales după grozăviile văzute de autor atît în lagăr (dezumanizarea, redobîndirea trăirilor animalice, lipsa credinței, a moralei), cît și în afara lui, în societatea sovietică „liberă“, al cărei om nou se caracteriza tot prin aceleași „valori“ menționate mai înainte. Din acest punct de vedere, Soljenițîn se alătură direcției „ruraliștilor“, orientare literară consolidată în anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea (dintre reprezentanții de marcă îi amintim pe Valentin Rasputin și Vasili Șukșin), dar cu puternice rădăcini în tradiționaliștii și anii ’50 ai secolului precedent. Aceștia promovau țăranul rus, rădăcina culturii naționale, cu pronunțate trăsături naționale moral-religioase, de care avea atîta nevoie și omul contemporan, aflat în derivă în urma ideologiei și șocurilor la care îl supusese sistemul sovietic. Acum sînt continuate tradiţiile fundamentale ale realismului clasic rus, ale lui Tolstoi, prin care se dorea indicarea unei soluții pentru situația din țară – reunirea culturii înalte cu cea populară, idealizînd normele morale şi relaţiile sociale din Rusia patriarhală, etica creştină, iubirea, Binele, frăţia, ecumenicitatea, care trebuia să stea la baza reconstruirii noului stat rus şi care trimitea, în ultimă instanţă, la mai vechile idei de mesianism, de caracter ales al Rusiei. Leitmotivele acestei proze erau distrugerea gospodăriei agricole de către colectivizare, tragedia anihilării celei mai bune părţi a ţărănimii în anii ’20-’30, foametea apărută la scurt timp după aceste represalii, sărăcirea şi înrobirea milioanelor de ţărani. În plan ideologic, ea poate fi considerată o literatură alternativă, în care personajul pozitiv nu mai era colhoznicul, ci un om de rînd, păstrătorul memoriei satului patriarhal, opus astfel celui sovietic. Cele două proze ale lui Soljenițîn sînt reprezentative pentru această direcție, blîndul Ivan Denisovici Șuhov, respectiv bătrîna Matriona fiind personaje memorabile, modele de viață pentru mai tinerii lor apropiați.

Pentru a reveni la tema lagărului, dominantă în prozele sale, putem spune de asemenea că talentul indiscutabil manifestat de tînărul Soljenițîn începe să se dilueze după primele două creații. Pentru mulți cititori și critici literari, cele două nuvele, O zi din viața lui Ivan Denisovici și Casa Matrionei, au fost modele de scriitură clasică, de concizie, de exprimare autentică, în care personajele principale, oameni simpli, posesori ai unor valori neaoșe, autohtone, nepîngăriți de limbajul de lemn și de ideologia pe care o promova, ne îndemnau să ducem o viață adevărată, plină de iubire față de semeni și întru credință, singura cale în care se vedea salvarea, mîntuirea Rusiei viitoare. Din punctul de vedere al elementelor de lagăr, la scurtă vreme Soljenițîn a fost contestat chiar de alți foști deținuți tocmai pentru o anumită idealizare a personajului și vieții de lagăr, pentru simplificarea problemelor cu care s-au confruntat deținuții. Multe dintre memoriile apărute ulterior, printre care se numără și cele menționate, sînt marcate de un grad mai mare de autenticitate, de verosimilitate. Dar prozele lui Soljenițîn nu erau memorii, și proze cu elemente autobiografice, gradul de ficțiune, de stilizare este total diferit. Din punctul de vedere al emoției transmise, mai ales după ce au apărut și alte texte cu această tematică, am putea spune că nu mai sînt la fel de impresionante. Dar, pe de altă parte, nu trebuie să uităm un lucru important: Soljenițîn a fost totuși primul scriitor din URSS care a putut să scrie, cu mai puțină cenzurare, pentru prima dată în URSS, oficial, despre sistemul carceral din imperiu, făcînd asta într-o proză cu mesaj dublu – de redare a unor pagini din viața unor oameni despre care era tabu să se vorbească și, în același timp, de propunere a unui model uman necesar societății sovietice aflate în derivă.

Romanele apărute ulterior în străinătate – Primul cerc, Pavilionul canceroșilor, Roata Roșie (Krasnoe koleso) – nu mai confirmă valoarea literară a primelor scrieri. Experiența carcerală dintr-un lagăr de cercetare (șarașka) din Primul cerc nu este un roman cu o mare valoare artistică; într-o oarecare măsură, Pavilionul canceroșilor, inspirat și el din experiența personală a autorului – tratarea unei tumori canceroase în condițiile de lagăr –, cu un accent pus mai mult pe latura psihologică de tradiție dostoievskiană sau chiar tolstoiană (Moartea lui Ivan Ilici și problema reevaluării sensului vieții într un moment de cumpănă al personajelor), poate fi considerat o proză mai compactă, care dispune de o anumită valoare artistică. Apoi, pe urmele Arhipelagului Gulag, romanul-epopee Roata Roșie, monumental, scris între 1969 și 1991, poate fi considerat un fel de roman istoric, cu adevărat cea mai mare lucrare a vieţii sale. Într adevăr, pe fundalul unui material faptic uriaş, sînt examinate cauzele care au dus la declanşarea revoluţiei bolşevice (slăbiciunea Puterii, decăderea religiei, radicalismul social), precum şi desfăşurarea acesteia. Sînt analizate platformele politice şi ideologice ale diferitelor partide şi grupări, creîndu-se posibilitatea unei istorii alternative a Rusiei. În fapt, aşa cum spune autorul, este vorba de o „istorie tragică a faptului că ruşii înşişi şi-au distrus trecutul şi viitorul“. La aceste piese ample scriitorul mai adaugă documente istorice în original, proverbe, cîntece, fragmente din ziarele timpului, simulacre de scenarii cinematografice, tocmai pentru a crea un tablou social cît mai amplu pentru aceste momente cruciale din istorie. Ideea caracterului documentar, a folosirii nemijlocite a documentului istoric constituie, în Roata Roşie, tocmai principiul structural de bază. Opinia autorului este destul de clar conturată: în revoluţie, văzută ca o victorie a Răului, sînt vinovaţi toţi, mai ales Puterea (de unde şi critica dură adusă lui Nicolae al II-lea), dar vinovaţi sînt şi oamenii de rînd. Mai mult, cauza catastrofei naţionale şi morale este văzută de Soljeniţîn în înstrăinarea de Dumnezeu, în ignorarea valorilor morale, egoism, dorinţă de putere, ataşamentul faţă de himerele instaurării „bunăstării generale“ pe Pămînt. Revenim astfel la viziunea maniheistă a lui Soljeniţîn, după care oamenii de rînd se împart în buni şi răi; întrucît nu neapărat oamenii sînt sub timpuri, ci ei sînt cei care fac istoria, tocmai ei trebuie să fie blamaţi.

Oricum, pentru a fi un moment însemnat în istoria literară a țării sale, un scriitor nu trebuie să fi scris mai multe lucrări elogiate în aceeași măsură. Soljenițîn rămîne însă pentru totdeauna portavocea Dezghețului, demascatorul (chiar dacă prea cuminte) al sistemului represiv din URSS, dar și cel care, în plin realism socialist, a încercat să revitalizeze tradițiile clasice ale literaturii ruse, chiar ale limbii propriu-zise, mult prea marcată de colocvialisme și extrem de departe de ceea ce însemna odinioară limbă literară. Aceste merite rămîn incontestabile și, alături de valoarea recuperatoare a sacrificiilor îndurate de deținuții politici, în Arhipelagul Gulag, Soljenițîn rămîne o personalitate importantă a culturii ruse, dar și a celei universale. 

Antoaneta Olteanu este profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.