Ziua sfîntului arhidiacon Laurențiu ne-a prins anul acesta în cetatea lui Bucur. Am meditat profund la sacrificiul lui, dar și la calitatea lui de diakonos, nu atît de de slujitor sacerdotal, ci mai ales de slujitor al semenilor săi. Sub imperiul acestor meditații, pe seară, mînați de un spirit civic flasc, ne-am dus să căscăm gura la una din exprimările civice ale societății, care se desfășura într-o ceață densă și un vacarm asurzitor. Numai ce am realizat că fumul dens nu e fum de tămîie, am tulit-o imediat din piață, semn că nu putem să ne slujim semenii așa decît de la depărtare. Ne-am retras cît mai departe de manifestație într-o casă din Cotroceni, am destupat o butelcuță de vin roșu Minima Moralia și am purces la un simpozion (syn = împreună, pino = a bea) filozofic. Personajele insolite și insolente ale acestei dezbateri sînt: Cristi (Cr), pentru care societatea se schimbă doar în faza cer nou și pămînt nou, Ion (I), pentru care societatea trebuie schimbată eschatologic încă de aici, Clement (Cl), pentru care lumea evoluează doar prin schimbarea morală a fiecăruia din noi, și Mihai (M), care și-ar dori ca societatea să se schimbe în timpul somnului lui de la amiază.

Cr: Dragi sympotes, uitîndu-mă în ochii voștri înroșiți, nicidecum de un plîns pentru păcatele voastre, m-am gîndit ca astăzi să cercetăm filozofic care sînt cauzele esențiale, nu conjuncturale ale acestor frămîntări sociale și generale ale dezbinării oamenilor. Apostolul Pavel ne spune că rădăcina tuturor relelor este filarghiria, iubirea de arginți, iar cei au au căzut în această patimă s-au străpuns de multe dureri. Ioan Cassian încadrează această patimă în cele șapte duhuri ale răutății și explică că e vorba de un păcat care nu ne vine de la fire, o patimă care este para physin, împotriva firii, adică o boală pe care o dobîndim și care, dacă nu e conștientizată, devine mai pierzătoare decît orice altă patimă și mai anevoie de înfrînt. Dar aș aprofunda discuția și aș spune că răul cel mai mare de care suferim noi, oamenii, în particular și în ansamblu ca societate, este pleonexia, acea sete neostoită de a avea mai mult, pe care apostolul Pavel o numește idolatrie. Aș lăsa cuvîntul în greacă, pentru că traducerea scripturistică prin lăcomie sau mai modern prin avariție, aviditate nu acoperă total sensul.

I: Pany ge! Etimologic, pleonexia vine de la pleon exein, a avea mai mult. Nu se reduce la o lăcomie doar materială, nu se confundă – chiar dacă se poate întrepătrunde – cu lăcomia pîntecelui, care în grecește este gastrimargia, nu este acoperit semantic de insațietate, care în greacă este aplistia. Nici nu este doar avariție, pentru că pleonexia depășește spectrul material. Este vorba de dorința nebună de a avea mai mult decît ți se cuvine atît ca bogăție, cît și ca poziție în societate. Este indestructibil legată de yperoche, dorința de a fi deasupra celorlalți, de a-i domina, și negreșit de filodoxia, iubirea de mărire. Evident în centrul acestei patimi este kerdos-ul (cîștigul), dar pleonexia este o problemă interioară, o dorință irațională, chiar o hedone, plăcere – așa cum înțelegem din Etica lui Aristotel. Mai mult, din punct de vedere teologic, atașamentul pentru aceste lucruri trecătoare ne face pe noi să pierdem bunurile viitoare, cum spune Clement Romanul.

Cl: Lasă, nu-ți lua avîntul sper cer, stai aici și lasă-mi sfîntul în pace. Să plecăm de la realitățile de aici, pentru că, în primul rînd, pleonexia este o maladie cu efecte sociale crunte, devastatoare. Și pentru că îl pomeniși pe Aristotel, află că, pentru el, pleonexia e o problemă interioară, da, o confuzie a valorilor, dar în primul și în primul rînd cel care suferă de această boală pierde simțul dreptății și al nedreptății. În Etica lui, pleonexia este strîns legată de adikia, nedreptatea. Pleonektis-ul, cel care are această patimă a lăcomiei, nu acceptă că primește mai mult decît i se cuvine, iar boala lui se manifestă în două direcții: prima – în împărțirea bunurilor (bogăție, onoruri etc.), care cade sub incidența justului sau a injustului, iar el merge pe injust, și a doua pe posesia bunurilor, care cade sub incidența măsurii sau a exagerării, iar el merge pe exagerare. Această patimă produce o mare confuzie de valori, deoarece împătimitul pierde simțul echității și al dreptății și chiar ajunge să considere bune chiar și lucrurile rele. E vorba de o rătăcire în minte.

M: Bine spus, pînă să pierdem îm-pă-ră-ția cerurilor, pleonexia afectează grav societatea, ordinea socială, oamenii. Și asta mai ales atunci cînd oamenii politici suferă de această boală și, în cîrdășie cu unii oameni avuți sau cu unele companii mari, afectează prin nedreptățile lor milioane de oameni. Aristotel ne spune că haosul social se provoacă din două motive coroborate între ele: ton archonton pleonexia, lăcomia celor care conduc, și ton archomenon anandria, lașitatea celor conduși. Tot el ne spune că mulți dintre politicieni se îndeletnicesc cu politica din cauza dobîndirii bunurilor (chrematon) și a pleonexiei, și de aici înțelegem și cauza maladiei societății noastre.

Cl: Și atenție, acești oameni nu numai că ne fac rău direct prin lăcomia lor, ci și indirect, pentru că au reușit să creeze niște modele de lăcomie, care sînt urmate și de cei pe care îi conduc. Și da, să nu uităm lăcomia unor oameni de afaceri și a unor companii mari care, cu sprijinul acestor politicieni avari și al ignoranței oamenilor, pustiesc totul în calea lor. Aristotel propune, ca soluție în fața acestui flagel, educația sau mai bine zis educarea sănătoasă a oamenilor, deoarece oamenii educați sînt mai greu de prostit de către politicienii corupți. Criteriul de selecție a politicienilor și a oricărei autorități trebuie să fie tocmai lipsa pleonexiei. Ce averi a adunat, cum le-a adunat, care e filozofia lui de viață, în ce crede, cam astea…

M: Aici Biserica, prin înalții și mai puțin înalții prelați, trebuie să joace un rol uriaș în educarea morală a oamenilor, nu să stăruiască în cîrdășia cu acești dregători lacomi. E uluitor că aceștia nu întreabă și, mai grav, nu se întreabă care este sursa banilor pe care-i primesc de la unii conducători oneroși, ci fac o cruce peste ei și îi albesc imediat! Mai mult, ar putea acești înalți și mai puțin înalți prelați să mai renunțe la opulența din Biserică, la turlele aurite (am un caz real cu o biserică pe care au pus tablă aurită și la nici o lună a începută să plouă prin ea!), la mobilierul aurit, catapetesme aurite, veșminte aurite. Ioan Gură de Aur îi îndeamnă să se îmbrace în Hristos (Christon), nu în aur (chryson)!

I: Îndemnul acesta a fost adresat de Sfîntul Ioan Gură de Aur femeilor care veneau împopoțonate cu bijuterii din aur, nu către preoți! Dar, în fine, ați coborît discuția în cotidianul mundan, haideți să revenim la analize interioare și filozofii radicale cu iz eschatologic. Fără îndoială, nu negăm consecințele groaznice din punct de vedere social. Tot Ioan cel cu Gură de Aur ne spune că această maladie, pleonexia, îl face pe om mai rău decît animalele, de vreme ce prin comportamentul și acțiunile sale dăunează semenilor săi pe care îi lasă să moară de foame. Animalele se protejează în specia lor. Nu negăm că politicienii care au această boală tocmai asta fac, iau pîinea de la gura celor pe care îi conduc, de la semenii lor, și ei, da, sînt mai răi decît animalele, pentru că își folosesc firea rațională pentru a-și distruge semenii. Dar de ce fac ei asta? Pentru că sînt rupți de Dumnezeu cel adevărat.

Cr: Aș trage cîteva concluzii. Pleonexia, această plăcere, bucurie, rîvnă de a avea tot mai mult, în mod cert, este rezultatul unei înstrăinări a omului de sinele său și de Dumnezeu. Omul uită de Dumnezeu și de scopul lui, ținta lui, Împărăția Cerurilor, și se dedică acestei lumi, adunînd lucruri materiale în exces și dorind să-i domine pe semenii săi. E o lepădare de Dumnezeu, căci – așa cum a spus Dumnezeu Cuvîntul Întrupat – nu poți sluji la doi domni și lui Dumnezeu, și lui Mamona.

După scurtul simpozion, am tăcut prelung. Usturimea ochilor de la fumul nemistic a trecut, dar, conștientizînd situația tragică a societății noastre, o usturime acidă a răbufnit în sufletele noastre.

N-avem nevoie de aur, ci de oameni de aur. 

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. VI, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2018.

Foto: Mikea Beals