O viaţă de întrebări

Publicat în Dilema Veche nr. 701 din 27 iulie – 2 august 2017
O viaţă de întrebări jpeg

De 14 ani pun întrebări într-un mod „profesionist“. Asta nu înseamnă nicidecum că pun numai întrebări bune, corecte sau potrivite, ci doar că întrebările se află în centrul meseriei pe care o fac. „Ce lux“, mi-a comentat odată cineva la un status pe Facebook. Poate că da, dar pînă la finalul acestui text sper să vă conving că nu e un lux, ci o necesitate.

Începusem deja să lucrez la Radio România Internațional – secția germană – cînd am avut ocazia să plec în Germania cu o bursă din partea Academiei Deu­tsche Welle. Avea să fie momentul definitoriu al începutului perioadei mele de jurnalist. Petrecusem deja ceva vreme la radio, dar motivul pentru care ajunsesem acolo erau cunoștințele de limba germană. Îmi aduc aminte de parcă s-a întîmplat ieri că partea fascinantă pentru mine a fost training-ul de interviu. Cum te pregătești, cum faci o structură a întrebărilor, cum le formulezi depinzînd de scop și cum urmărești răspunsurile ca să poți deduce – dacă e nevoie – altă întrebare.

Îmi place să cred că am acumulat destul de multe cunoștințe în acești ani: să scriu, să fotografiez, să filmez și, cel mai recent, să editez conținut. Însă nici una dintre aceste forme de exprimare jurnalistică nu ar avea nici un fond fără întrebări. Și tot în acești ani am văzut și cum importanța întrebărilor a scăzut destul de mult în meseria de jurnalist.

Pe de-o parte, specia interviului devine din ce în ce mai rară. Pe de altă parte, timpul pe care managerii îl acordă jurnaliștilor pentru pregătirea întrebărilor a depășit deja de mult pragul inacceptabilului pentru mine. E nevoie ca totul să se petreacă în ritmul amețitor al zilelor noastre? Părerea mea e că nu și că avalanșa de informații neaprofundate pe cît ar trebui ne face, de fapt, mai neinformați. Sau, în orice caz, mai prost informați. Pe mine mă deranjează atît de mult că mereu mă trage cîte o știre de mînecă încît am dezactivat toate notificările de pe iPhone.

Am ajuns la concluzia că informația care nu are întrebări pregătite „ca lumea“ la bază nu îmi este folositoare și că, deși pare contraintuitiv, cu cît citesc mai puține știri, cu atît mai informat sînt. Timpul golit de știri îl umplu cu articole lungi, cu podcast-uri și cu documentare video. Îmi place că simt întrebările din spatele produsului. Știu că jurnalistul a investit timp și efort în documentare. Mi l face simpatic și îmi dă o doză sporită de încredere că a descoperit adevărul în limita puterilor sale și a condițiilor obiective.

Cine crede că un jurnalist deține adevărul absolut se înșală. Pe mine – consumator – mă conving două lucruri că a meritat să investesc timp într-un produs.
1) Deduc că jurnalistul a pus întrebări așa cum se cuvine și că el însuși are multe întrebări la nivel personal, dincolo de cel profesional. Și 2) mă determină pe mine să îmi pun întrebări sau chiar să caut eu mai departe. Nu mă aștept niciodată să îmi dea ceva pe tavă pentru că știu că un jurnalist nu poate face asta decît în foarte puține cazuri.

Și atunci la ce mă aștept? La corectitudine și la dorința pe care să mi-o trezească mie, cititor, de a găsi răspunsurile mele proprii la întrebările pe care el mi le-a provocat. Îmi este și teamă de momentul în care nu aș mai avea întrebări, dar aș avea impresia că dețin răspunsuri. E una din problemele cele mai mari ale societății moderne, evident și a societății românești. Prea multă lume „știe“, prea puțină lume întreabă.

Am avut și experiența – pe o perioadă scurtă – a celui care trebuie să răspundă la întrebările jurnaliștilor. Timp de patru luni am fost purtător de cuvînt al Ministerului Sănătății. Am văzut la prima mînă ce înseamnă jurnaliști cu lecțiile făcute și ce înseamnă unii veniți, fără habar de subiect, să arunce întrebări pe lîngă. Ce am putut aprecia, spre bucuria mea, a fost disponibilitatea majorității de a investi măcar la locul faptei puțin mai mult timp ca să înțeleagă subiectul mai bine.

Mi-am pierdut speranța în jurnaliști în acea perioadă? Vai, deloc, dar mi-am pierdut încrederea în presă. Problemele mari din procesul de informare al românilor nu se datorează reporterilor sau editorilor, ci managerilor. Acolo e problema mare, dureroasă și plină de puroi.

Aceeași perioadă mi-a sporit și mai mult încrederea în întrebări. Îmi amintesc cum contemplam dacă să accept job-ul sau nu. Am sunat un prieten într-o poziție similară și i-am spus cum „habar n-am ce înseamnă asta. Oi ști eu poate puțin mai bine decît media sistemul sanitar, dar n-am cum să știu nici pe departe tot“. Răspunsul lui a fost factorul decisiv.

– Auzi, mă, da’ jurnalist știi să fii?

– Bă, cred că știu să pun întrebări.

– Păi, dacă știi să faci asta, exact asta trebuie să faci. Normal că nu poți ști mereu tot ce se întîmplă oriunde în țară. Dar poți afla și poți face un răspuns corect și logic.

Înainte să fi fost un purtător de cuvînt, cred că am fost un jurnalist în Ministerul Sănătății. Cu ajutorul celor care lucrează acolo am aflat și am învățat o groază de lucruri. Mergeam prin toate birourile și direcțiile și nu plecam pînă cînd nu înțelegeam. Apoi puteam răspunde la întrebări.

Cu toții detestam răspunsurile acelea scrise, „interviurile interne“ erau relaxate și ne făceau mai multă plăcere. Apropo, nu pot să nu folosesc ocazia ca să spulber un mit. Oamenii din instituțiile publice nu vorbesc în limba aia oribilă de lemn, așa-numita funcționareză. Documentele sînt așa pentru că așa s-a cerut, zeci de ani.

Astăzi lucrez în continuare cu întrebări. Nu mă mai pot numi jurnalist pentru că n-ar fi etic după scurta perioadă din minister. Am găsit soluția de a mă numi „documentarist“ și nu e doar o găselniță, ci corespunde produselor la care lucrez. Lungi, laborioase, cu sute și sute de întrebări. Nu mă satur niciodată de pus întrebări și trag de timp cît pot ca să nu mă opresc din a documenta un subiect. Faza de scris/montaj e un chin pentru mine.

Mereu trebuie să îmi spun că eu nu stau la computer ca să dau un răspuns universal la o problemă. Îmi doresc să ofer o posibilă cheie de înțelegere a unei probleme. Atît și nimic mai mult. Dacă cineva nu e de acord cu mine și caută să argumenteze poziția sa, sînt bucuros. Și poate nu e bucurie mai mare pentru un jurnalist (și pentru un documentarist) decît aceea să vadă că a provocat un proces de gîndire la publicul său.

Dacă publicul pune apoi la rîndu-i întrebări, apăi situația e „wow“. Cum ar fi ca alegătorii să pună întrebări parlamentarului de circumscripție? Sau primarului din localitate? Sau… oricui într-o funcție publică ce îi poate afecta viața. Ar fi „wow“.

Mai ales că nu e ca și cum nu am fi fost toți în postura celui ce pune întrebări. Toți, absolut toți am fost niște mici „jurnaliști“ enervanți la vîrsta aceea minunată a lui „Da’ de ce?“. Mai știți? Părinții noștri erau exasperați. Dar noi descopeream lumea. 

Laurențiu Colintineanu este documentarist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.