De 14 ani pun întrebări într-un mod „profesionist“. Asta nu înseamnă nicidecum că pun numai întrebări bune, corecte sau potrivite, ci doar că întrebările se află în centrul meseriei pe care o fac. „Ce lux“, mi-a comentat odată cineva la un status pe Facebook. Poate că da, dar pînă la finalul acestui text sper să vă conving că nu e un lux, ci o necesitate.

Începusem deja să lucrez la Radio România Internațional – secția germană – cînd am avut ocazia să plec în Germania cu o bursă din partea Academiei Deu­tsche Welle. Avea să fie momentul definitoriu al începutului perioadei mele de jurnalist. Petrecusem deja ceva vreme la radio, dar motivul pentru care ajunsesem acolo erau cunoștințele de limba germană. Îmi aduc aminte de parcă s-a întîmplat ieri că partea fascinantă pentru mine a fost training-ul de interviu. Cum te pregătești, cum faci o structură a întrebărilor, cum le formulezi depinzînd de scop și cum urmărești răspunsurile ca să poți deduce – dacă e nevoie – altă întrebare.

Îmi place să cred că am acumulat destul de multe cunoștințe în acești ani: să scriu, să fotografiez, să filmez și, cel mai recent, să editez conținut. Însă nici una dintre aceste forme de exprimare jurnalistică nu ar avea nici un fond fără întrebări. Și tot în acești ani am văzut și cum importanța întrebărilor a scăzut destul de mult în meseria de jurnalist.

Pe de-o parte, specia interviului devine din ce în ce mai rară. Pe de altă parte, timpul pe care managerii îl acordă jurnaliștilor pentru pregătirea întrebărilor a depășit deja de mult pragul inacceptabilului pentru mine. E nevoie ca totul să se petreacă în ritmul amețitor al zilelor noastre? Părerea mea e că nu și că avalanșa de informații neaprofundate pe cît ar trebui ne face, de fapt, mai neinformați. Sau, în orice caz, mai prost informați. Pe mine mă deranjează atît de mult că mereu mă trage cîte o știre de mînecă încît am dezactivat toate notificările de pe iPhone.

Am ajuns la concluzia că informația care nu are întrebări pregătite „ca lumea“ la bază nu îmi este folositoare și că, deși pare contraintuitiv, cu cît citesc mai puține știri, cu atît mai informat sînt. Timpul golit de știri îl umplu cu articole lungi, cu podcast-uri și cu documentare video. Îmi place că simt întrebările din spatele produsului. Știu că jurnalistul a investit timp și efort în documentare. Mi l face simpatic și îmi dă o doză sporită de încredere că a descoperit adevărul în limita puterilor sale și a condițiilor obiective.

Cine crede că un jurnalist deține adevărul absolut se înșală. Pe mine – consumator – mă conving două lucruri că a meritat să investesc timp într-un produs.
1) Deduc că jurnalistul a pus întrebări așa cum se cuvine și că el însuși are multe întrebări la nivel personal, dincolo de cel profesional. Și 2) mă determină pe mine să îmi pun întrebări sau chiar să caut eu mai departe. Nu mă aștept niciodată să îmi dea ceva pe tavă pentru că știu că un jurnalist nu poate face asta decît în foarte puține cazuri.

Și atunci la ce mă aștept? La corectitudine și la dorința pe care să mi-o trezească mie, cititor, de a găsi răspunsurile mele proprii la întrebările pe care el mi le-a provocat. Îmi este și teamă de momentul în care nu aș mai avea întrebări, dar aș avea impresia că dețin răspunsuri. E una din problemele cele mai mari ale societății moderne, evident și a societății românești. Prea multă lume „știe“, prea puțină lume întreabă.

Am avut și experiența – pe o perioadă scurtă – a celui care trebuie să răspundă la întrebările jurnaliștilor. Timp de patru luni am fost purtător de cuvînt al Ministerului Sănătății. Am văzut la prima mînă ce înseamnă jurnaliști cu lecțiile făcute și ce înseamnă unii veniți, fără habar de subiect, să arunce întrebări pe lîngă. Ce am putut aprecia, spre bucuria mea, a fost disponibilitatea majorității de a investi măcar la locul faptei puțin mai mult timp ca să înțeleagă subiectul mai bine.

Mi-am pierdut speranța în jurnaliști în acea perioadă? Vai, deloc, dar mi-am pierdut încrederea în presă. Problemele mari din procesul de informare al românilor nu se datorează reporterilor sau editorilor, ci managerilor. Acolo e problema mare, dureroasă și plină de puroi.

Aceeași perioadă mi-a sporit și mai mult încrederea în întrebări. Îmi amintesc cum contemplam dacă să accept job-ul sau nu. Am sunat un prieten într-o poziție similară și i-am spus cum „habar n-am ce înseamnă asta. Oi ști eu poate puțin mai bine decît media sistemul sanitar, dar n-am cum să știu nici pe departe tot“. Răspunsul lui a fost factorul decisiv.

– Auzi, mă, da’ jurnalist știi să fii?

– Bă, cred că știu să pun întrebări.

– Păi, dacă știi să faci asta, exact asta trebuie să faci. Normal că nu poți ști mereu tot ce se întîmplă oriunde în țară. Dar poți afla și poți face un răspuns corect și logic.

Înainte să fi fost un purtător de cuvînt, cred că am fost un jurnalist în Ministerul Sănătății. Cu ajutorul celor care lucrează acolo am aflat și am învățat o groază de lucruri. Mergeam prin toate birourile și direcțiile și nu plecam pînă cînd nu înțelegeam. Apoi puteam răspunde la întrebări.

Cu toții detestam răspunsurile acelea scrise, „interviurile interne“ erau relaxate și ne făceau mai multă plăcere. Apropo, nu pot să nu folosesc ocazia ca să spulber un mit. Oamenii din instituțiile publice nu vorbesc în limba aia oribilă de lemn, așa-numita funcționareză. Documentele sînt așa pentru că așa s-a cerut, zeci de ani.

Astăzi lucrez în continuare cu întrebări. Nu mă mai pot numi jurnalist pentru că n-ar fi etic după scurta perioadă din minister. Am găsit soluția de a mă numi „documentarist“ și nu e doar o găselniță, ci corespunde produselor la care lucrez. Lungi, laborioase, cu sute și sute de întrebări. Nu mă satur niciodată de pus întrebări și trag de timp cît pot ca să nu mă opresc din a documenta un subiect. Faza de scris/montaj e un chin pentru mine.

Mereu trebuie să îmi spun că eu nu stau la computer ca să dau un răspuns universal la o problemă. Îmi doresc să ofer o posibilă cheie de înțelegere a unei probleme. Atît și nimic mai mult. Dacă cineva nu e de acord cu mine și caută să argumenteze poziția sa, sînt bucuros. Și poate nu e bucurie mai mare pentru un jurnalist (și pentru un documentarist) decît aceea să vadă că a provocat un proces de gîndire la publicul său.

Dacă publicul pune apoi la rîndu-i întrebări, apăi situația e „wow“. Cum ar fi ca alegătorii să pună întrebări parlamentarului de circumscripție? Sau primarului din localitate? Sau… oricui într-o funcție publică ce îi poate afecta viața. Ar fi „wow“.

Mai ales că nu e ca și cum nu am fi fost toți în postura celui ce pune întrebări. Toți, absolut toți am fost niște mici „jurnaliști“ enervanți la vîrsta aceea minunată a lui „Da’ de ce?“. Mai știți? Părinții noștri erau exasperați. Dar noi descopeream lumea. 

Laurențiu Colintineanu este documentarist.