O viață cu Bătrînul Mării

Publicat în Dilema Veche nr. 853 din 13 - 19 august 2020
O viață cu Bătrînul Mării jpeg

În a cincea sa călătorie, Sindbad îl întîlnește pe Bătrînul Mării, care-l înduioșează, rugîndu-l să-l ducă-n cîrcă pînă pe malul celălalt al unui rîu, după care începe să-l strîngă între pulpele lui noduroase, transformîndu-l într-un sclav ce ar fi urmat să fie omorît prin epuizare, în timp ce el s-ar fi preschimbat dintr-un bătrîn fragil într-un monstru criminal. Am dus și eu Bătrînul Mării în cîrcă, iar picioarele lui se numeau Rușine și Vinovăție.

Am o relație veche și furtunoasă cu rușinea. Am primit-o de la doi părinți care au tras de mine în direcții diferite, ca-ntr-o execuție prin écartèlement, purtîndu-și războaiele sîngeroase prin intermediul meu, mirîndu-se apoi că la adolescență eram un vulcan, nu un tînăr echilibrat, senin și sănătos. Pînă tîrziu, înspre 40 de ani, felul în care mi-am perceput propriul corp a fost învelit în falduri de rușine. În copilărie evitam orice contact cu oglinda, lucru ce dăduse naștere unor trasee ritualice prin casă menite să ocolească orice suprafață speculară. Mă simțeam ca și cum aș fi dus în cîrcă o maimuță sinistră și batjocoritoare. Mi-era rușine de subțirimea antebrațelor, iar pantaloni scurți n-am purtat de cînd am devenit conștient de mine și pînă spre vîrsta indiferenței. Am fost și sînt atît de jenat de laudele publice încît de multe ori atitudinea mea în fața unui profesor care mă vorbea de bine era mai curînd jignitoare. În copilărie eram atît de obișnuit cu criticile venite dinspre maturii vieții mele, încît orice laudă mă rănea. Dintr-o parte a familiei auzeam frecvent întrebarea retorică „Ce-o să zică lumea?”, care mă făcea să percep viața noastră cotidiană ca pe o piesă jucată pe scena unui amfiteatru. Mai tîrziu mi-am dat singur explicația: era vorba despre o familie care trăise în comunități rurale, mai apoi într-o curte-vagon bucureșteană, unde fiecare gest era interpretat și supus exegezei de tip radio-șanț. Îmi petreceam o parte din vacanța de vară în curtea aia, cu bunica mea, și adesea o însoțeam în adevărate excursii de maximum 20 de metri, care duceau de la ușa noastră pînă la primele case, cele dinspre poartă. Acolo începeau colocvii interminabile de bîrfă, care șerpuiau dinspre universal înspre particular: de la icoana care plînsese (în șoaptă, pentru că era înainte de...), de la cutremurul iscat odată cu strămutarea Bisericii Sf. Vineri („Ne pedepsește Dumnezeu, doamnă Petculescu!”) și pînă la alcoolismul vecinului de la casa din mijloc, tată a doi copii, care seara stătea pe prispă și bea bere pe care o procura prin nu știu ce miracol, pînă cădea în cap. Erau ocolite subiectele dureroase (cum ar fi fost unchiul meu, care avea aceeași patimă, sau fiul doamnei Petculescu, care n-o vizita niciodată) și din bîrfă se năștea o legătură fragilă, care ținea de la o vizită la alta: sufletele se uneau într-o duioșie fragilă. Asta era lumea-amfiteatru.

În gimnaziu au început să-mi dea tuleiele, lucru de care n-am fost conștient pînă cînd nu mi-a atras atenția un adult binevoitor, profesorul de matematică din V-VIII. Scenă: intră în clasă, aruncă pe catedră catalogul, se stîrnește un nor de praf. Pufnește, se duce la geam și se cufundă în contemplare. Tăcere terorizată, știm cu toții că urmează să pronunțe un nume, victima zilei. Își dă privirea roată în jurul clasei, apoi o fixează asupra mea. Încep să-mi tremure genunchii și simt furnicături în vîrful degetelor. Apoi zîmbește și vine înspre mine:

– Ia uite! Măi, Stănescule, dar ție ți-a dat musteața! Ești bărbat, băi!

Rîsete ușurate. Rîd și eu, mînzește.

– Auzi, mă, Stănescule, da’ arată-ne și părul de pe piept. Ia hai, deschide cămașa, să se vadă!

Rămîn nemișcat, la fel și el. Foarte greu înțeleg că vorbește serios și încerc să desfac primul nasture.

Rezultatul a fost că am început să mă bărbieresc foarte devreme și foarte greșit, după cum credeam eu că se face.

*

Odată cu pubertatea, rușinea cu „obiect” a devenit nevroză: nu ieșeam din casă, oricît de cald ar fi fost, fără cîte un batic legat la încheietura fiecărei mîini, purtam două tricouri vara, două geci iarna și întotdeauna pantaloni lungi, pe care-i îndesam în bocanci. Am început să deviez rușinea față de propriul corp înspre zona morală, sperînd ca prin pedeapsă să amuțesc energiile negative: cu cît eram mai anarhic în comportament, mai rău, cu atît deveneam mai neatent la acea rușine pe care mi-o producea corpul meu. Îmi creasem un al doilea trup, un tovarăș asemănător leului din romanele medievale, care ducea luptele în locul meu, înspăimînta sau producea scîrbă. Era un orgoliu enorm în nașterea acestui Golem: practicam hybris-ul fără s-o știu. În clasa a VIII-a, chiar a doua zi după ce trecusem de faza pe municipiu a olimpiadei la română și sărutasem pentru prima oară o fată, Golemul meu personal a intervenit și m-a pedepsit exemplar: am fost exmatriculat în urma unui eveniment care și acum îmi populează coșmarurile. Dintr-un elev bun spre foarte bun am devenit peste noapte un paria ocolit de toți foștii prieteni, mutat din școală și supus unui program cazon. Atunci cred că am trecut un prag gigantic: rușinea s-a preschimbat în vinovăție, varianta ei matură, care nu m-a mai părăsit. Am învățat să trăiesc cu vinovăția – nu e imposibil: ești ciung, șchiop, orb, dar totuși te strecori prin lume, cu Golemul în urmă ta, tot mai mare și mai orgolios. „Ce zice lumea?” s-a transformat într-o cursă profesionistă a înarmării, pentru că „lumea” trebuia provocată. Am învățat să disociez rușinea de vinovăție, așa cum un alcoolic știe ce doză de substanță îi trebuie ca să-și potolească „foamea”: nu puteam învăța decît materiile care-mi plăceau (română, engleză, literatură universală, istorie), așa că notele mici de la „real” îmi declanșau vinovăția, dar nu și rușinea. Vinovăția și sora ei mai mică, rușinea, mi-au oferit atîtea lupte pînă acum, încît uneori nu sînt convins că am trăit cu adevărat: am fost atît de preocupat să-mi duc lupta interioară încît toate evenimentele dintre terminarea facultății și o lună de recluziune petrecută în Kosovo, în 2016, îmi par a fi derularea unui coșmar. Supraviețuiesc imagini, nu toate negative, mici permisii pe care le primeam în acest „drôle de guerre”: un Crăciun liniștit din copilărie, căsătoria, nașterea celor doi copii, unele dimineți de sîmbătă cînd m-am trezit uitînd să mă înarmez. În rest, un vîrtej sălbatic în care încercam să înot ducînd în spinare rușinea și vinovăția pe care mi le-au predat părinții mei, doi narcisiști incurabili, fără să mă învețe cum ar trebui să le purific. Am învățat să ascund vinovăția scufundîndu-mă în muncă: am muncit ca un apucat mai bine de 20 ani, fără week-end-uri, fără seri sau concedii, pînă m-am trezit într-o primăvară cu o scîrbă atît de violentă în fața acestei proiecții, încît a trebuit să las armele și să mă predau.

Am doi copii: sînt atît de diferiți, încît par cîteodată doi musafiri străini care au aterizat în casă pe ferestre ce dau înspre nord, respectiv înspre sud. Unul dintre ei e gălăgios, deschis, blond, prietenos și totuși predispus cîteodată la o tristețe pe care alege s-o ascundă sub masca bufoneriei, celălalt e măcinat de nesiguranță, rușinat de propriul trup, prea temător ca să-și poată descătușa creativitatea, obsedat de iluzia prieteniei pe care o vede ca pe un prag al acceptării de către cei „normali”. Unul e provocat de lumea interioară, pentru că exteriorul îi stă la degetul mic, celălalt e cufundat în Sine, drept care proiectează Raiul în teritoriu, în lume. Văd în fiecare dintre ei ceva din mine, atît bufoneria, cît și timiditatea excesivă, dar și mult mai mult de atît, un mister la a cărui desfășurare asist împietrit. Aș vrea să le spun că va fi OK, viața e mai ușoară decît pare acum, la 10, la 12 ani, dar mi se pare că i-aș minți. Aș vrea să nu le predau Bătrînul pe care-l car eu în spinare, să-i transform în soldați necombatanți, dar mi-e teamă că orice luptă neanunțată i-ar prinde nepregătiți. Așa că am ales să-i fac părtași sau măcar spectatori la războiul meu, care se apropie de zenit: știu că imaginea unui părinte vulnerabil nu e cea mai plăcută, dar măcar nu e o minciună. Și nici „normalitatea” nu mi se pare încă ceva foarte dezirabil, oricît de chinuitoare ar fi alternativa.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.

Foto: flickr.com

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.