Spiritul critic în cultura românească de Garabet Ibrăileanu a apărut mai întîi în revista Viața românească din Iași, iar apoi, în volum, în 1909. E considerat un studiu de referință și a fost comentat și analizat, de atunci încoace, de cercetători și de istorici literari. Are, desigur, limitele epocii: era vremea cînd Ibrăileanu susținea poporanismul (al cărui eșec l-a acceptat foarte tîrziu), era vremea cînd încă nu se realizase Marea Unire (așa încît percepția asupra „provinciilor istorice“ era alta decît cea de azi), era vremea cînd studiul literaturii se făcea pe alte coordonate și cu alte metode, care ar putea fi considerate azi cel puțin desuete. Despre toate acestea au scris exegeții lui Ibrăileanu, căci în sfera „culturii înalte“ studiul e cunoscut și întors pe toate fețele. În publicul larg, mult mai puțin. Merită recitit azi? Nu doar din „interes documentar și istoric“, nu doar din datoria de a ne cunoaște trecutul. Merită recitit altfel, actualizat, ca și cum temele și ideile sale ar trebui rediscutate, reinterpretate?

Cu siguranță. Mai ales că, în lumea de azi, dominată de mass-media și de rețelele sociale, unele dintre temele discutate de Ibrăileanu circulă masiv – prin sistemul mass-media atît de complex de azi – sub forma unor stereotipuri și clișee enunțate tăios și ferm, de „părți combatante“ incapabile de dialog și neobișnuite cu spiritul critic.

Să luăm, de pildă, o afirmație a lui Ibrăileanu: „Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfîrșitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea pînă azi, nu e decît istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului“. Au mai scris și alții pe această temă, stîrnind polemici. N. Davidescu, în Flacăra (1922) nega existența unei adevărate literaturi române înainte de simbolism: „Pînă la simbolism, nu se poate vorbi de o literatură românească. Am avut doar, cum am mai spus, numai scriitori-accidente. Eminescianismul, care fusese prima încercare în acest sens, sombrase“. B. Fundoianu, în prefața cărții sale Imagini și cărți din Franța (apărută tot în 1922), scrie că literatura noastră a fost „a fost un simplu parazitism“ al celei franceze, iar vina o poartă „neputinţa noastră de a asimila – mai mult: lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr-o nutriţie străină ceva ordonat şi propriu“. Pe amîndoi îi amenda pe loc E. Lovinescu într-un articol din Sburătorul („Există o literatură română?“, 6 octombrie 1922), recurgînd – tocmai el, modernistul care teoretiza „sincronizarea“ cu Occidentul – la trăsături ale specificului național („virtualitățile artistice ale rasei“, „poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze“, „frontiera hărții noastre sufletești“, „atitudinea fatalistă față de viață“, „sentimentalitatea caracterizată de duioșie“, „humorul românesc specific“). Acestea sînt însă finețuri care îi pot delecta pe cititorii atenți ai istoriei literare, fascinați de jocul ideilor și al argumentelor. Astăzi, „democratizarea culturii“ și accesul generalizat la tehnologiile de comunicare fac ca afirmația lui Ibrăileanu să-i indigneze în continuare pe mulți (care nu urmăresc și argumentația criticului, doar „știu precis“ că n-are dreptate): sînt pline forumurile site-urilor și rețelele sociale de păreri categorice, care nu trec însă peste nivelul clișeelor de tipul „avem o mare cultură“, „avem o cultură originală“, „geniul poporului român“, „marile noastre tradiții culturale“ ș.a.m.d. Pentru purtătorii unor asemenea clișee, e și azi scandalos să spui că „românii n-au creat aproape nimic“, ci „au împrumutat tot“. Iar discuția se extinde – cu efecte încă și mai puternice – dincolo de sfera propriu-zisă a culturii: aderarea noastră la UE e văzută de mulți ca o simplă „copiere“ a Europei de Vest, impusă de „ei, de străini“, fără să țină seamă de „specificul nostru național“ (vă mai amintiți marile dezbateri de prin 2005-2006 pe teme precum „dacă intrăm în UE, nu vom mai avea voie să facem țuică, să tăiem porcul de Crăciun și să ne vindem telemeaua“?). Despre ce este „original“ și ce este „împrumutat“ în cultura română s-a scris enorm din 1909 încoace, există cărți serioase care descriu procesul de modernizare și europenizare al societății românești și al instituțiilor sale. Cu toate acestea, în presa cea de toate zilele ori pe Facebook, mii și mii de cetățeni „dezbat“ fără argumente (căci nu prea se învață la școală logica și argumentația) dacă sîntem „români adevărați“ sau „vînduți Vestului“ (care vrea să ne ia resursele, să ne transforme în simplă piață de desfacere etc.). Pentru o afirmație precum cea citată mai sus, Ibrăileanu ar risca azi să fie răstignit la Antena 3 și catalogat drept „sorosist“, sub privirile aprobatoare ale unui număr de sute de mii spre un milion de cetățeni de al căror spirit critic am toate motivele să mă îndoiesc. Și o sumedenie de „români verzi“ ar distribui citatul cu pricina pe Facebook, ca „probă“ a „trădării de țară“ și a faptului că, desigur, Ibrăileanu e „ghidat de la Bruxelles“.

Argumentația lui Ibrăileanu este construită în bună parte pe contribuția fiecăreia dintre provinciile istorice la cultura națională. „Veacul al XIX-lea în Transilvania nu prezintă nimic deosebit de interesant“, în afară de continuarea curentului latinist; Muntenia „se caracterizează prin lupta revoluționară împotriva vechiului regim și prin inferioritatea culturii“; în schimb, Moldova „are deja o tradiție culturală“ și acolo s-a născut spiritul critic. Prin urmare, „Muntenia face o operă mai utilitară; ea își cheltuiește energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noi. Moldova face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene“. Distincțiile lui Ibrăileanu au fost discutate și analizate, dar mi se pare că, de o sută de ani încoace, a prevalat discursul național, unificator, axat pe unitate, iar diferențele s-au „pierdut pe drum“. Deceniile interbelice au insistat foarte mult pe România Mare și pe identitatea națională, iar comunismul a produs (după încheierea perioadei staliniste) un discurs oficial asemănător, culminînd cu național-comunismul anilor 1980. Or, vitalitatea și rezistența identităților regionale mi se pare evidentă, iar contribuția culturală a fiecăreia merită readusă în atenție, nu numai în cărțile produse în spațiul „culturii înalte“, ci și în spațiul public în general. Nu spun că nu s-a făcut așa ceva după 1990, dar am observat de multe ori o teamă de a aborda tema „regiunilor“ sau „provinciilor“, care își are probabil originea în spaima că „ungurii vor Ardealul“ și în laitmotivul (intens propagat în comunism, dar și după aceea) „forțelor ostile care vor dezmembrarea țării“. Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice.

Cred, așadar, că așa cum în cinematografie există remake-uri, iar romanele de succes au sequels, ar merita poate să reluăm, după 100 de ani, măcar tezele de bază ale studiului lui Ibrăileanu (și mai ales chestiunea diferențelor între provinciile istorice) și să le „aducem la zi“, în lumea dominată de mass-media în care ne e dat să trăim. Ar merita să reflectăm – fără ca asta să însemne „subminarea identității naționale“ asupra diversității culturale a României, incluzînd aici și patrimoniul cultural al minorităților care au marcat în mod specific fiecare regiune. Dacă am reuși să facem asta fără într-un mod rațional, am mai tempera, poate, stereotipiile naționaliste și retorica patriotardă despre „identitatea națională“. Ar fi, din partea noastră, o dovadă de spirit critic.