O problemă de supraviețuire

Publicat în Dilema Veche nr. 844 din 11 - 17 iunie 2020
O problemă de supraviețuire jpeg

Ședința de redacție a Dilemei vechi de joi, 12 martie, a fost prima la care nu am participat. Decisesem să rămîn în casă cîteva zile, pînă aveam să aflăm cu toții în ce direcție o va lua virusul cel nou. În acel week-end, m-am uitat la bilete de avion pentru Paște, am căutat o încălțăminte confortabilă pentru festivalul de jazz de la Gărâna, unde urma să ajung în iulie, și am cerut recomandări pentru un ruj roșu, care consideram eu că îmi lipsește din arsenal. 12 martie a fost ultima dată cînd cîțiva dintre redactorii Dilemei s-au întîlnit la birou. Eu urma să nu mai văd nici un cunoscut vreme de două luni. De toate celelalte planuri ale mele aproape am uitat.

În tandem cu știrile care veneau în flux continuu, cu sfaturile, statisticile și măsurile de precauție, rînjea la tine dintre rafturile cu spirt și dezinfectant, acum goale, ceva toxic: frica de celălalt. Teama de casier, de taximetrist, de curier, de administratorul de bloc, de colegii, cunoștințele și prietenii tăi. De cei care nici măcar nu se gîndeau că s-ar putea îmbolnăvi. De cei care ți-ar fi putut da virusul. Izolarea de ei devenise, pentru mine, o problemă de supraviețuire.

Nu i-am înțeles pe cei care se plîngeau că nu se pot vedea cu familia și cu amicii „din cauza ordonanței lui Iohannis”. Aveam mereu scenele din Italia în fața ochilor și mă gîndeam că restricțiile sînt soluția, una temporară. N-am fost de acord nici cu cei care fentau regulile, doar pentru o întîlnire față în față. Nu înțelegeam cum ai putea sta relaxat într-o întrevedere după care ai avea de numărat 14 zile. Am petrecut singură Paștele pentru prima dată în viața mea și a fost destul de straniu, dar m-am îmbărbătat cu gîndul că măcar acest virus nu mi-a stricat Crăciunul. Am văzut într-o zi pe geam un bărbat în cămașă care ducea un buchet de flori și asta mi-a amintit că primăvara vine oricum. Am așteptat „momentul în care încetează dorul de cineva”, așa cum numea Jonathan Safran Foer regăsirile. Am învățat să fiu atentă la inflexiunile unei voci la telefon și să descifrez tăcerile. Am visat să pot răsfoi iar Dilema veche și să-mi rămînă tuș pe degete. Am asistat la numărarea zilelor pînă la 15 mai, ca și cînd acea dată ar fi însemnat că s-a găsit leacul pentru coronavirus, că „am scăpat”. Eu nu am scăpat. Îmi e în continuare teamă de celălalt. Stau departe de oameni. Încerc să supraviețuiesc. Uneori, îmi permit să fiu dezamăgită.

M-am gîndit la festivitatea mea de absolvire a liceului cu mult timp înainte ca ea să aibă loc. Ba mai mult, îmi proiectam în minte felul în care vom fi chemați fiecare și aplaudați. Cum eu voi avea un costum negru cu galben, neapărat cu buzunare, ca să pot ascunde acolo foile cu discursul scris mărunt. Cît de tare ne vom distra la banchet. Cum, după bacalaureat, va începe adevărata viață. Neprevăzută, aventuroasă, minunată. Finalul de liceu amestecă bucuria și tristețea cu precizie farmaceutică, după o rețetă irepetabilă.

Pandemia a făcut mai mult decît să ne suspende prezentul, pentru cîteva luni, rescriind regulile normalității și sădindu-ne adînc, în suflet, teama de moarte, de boală, de viitor și de celălalt. Ne-a furat pietrele de hotar din destin, au rămas în locul lor doar soclurile cu eticheta „Aici ar fi trebuit să fie...”.

Mama mea este medic și mereu mi-a spus, atunci cînd mă plîngeam din cauza unor încurcături care îmi stricau ziua, că nu știu care sînt adevăratele probleme. Acele detalii erau, însă, problemele mele, de sub clopotul de sticlă numit generic „colțul meu de lume”. În contextul unui virus care a omorît atîția oameni, pare absurd să protestezi că nu vei avea bal la finalul liceului. Că nu se va mai ține un festival din vară la care abia așteptai să mergi, pentru că atmosfera lui te face să-ți croiești altfel drumul prin viață. Că n-o să mai folosești, o vreme, un anumit ruj roșu. Că n-o să mai petreci un week-end undeva cu un om cu care te-ai regăsit de mai multe ori, niciodată definitiv. Niște nimicuri, ar spune majoritatea, cei „din linia întîi”. Dar poate cuantifica cineva, cu adevărat, cîtă anticipare, dorință, așteptare și însingurare stau în spatele acestor „nimicuri”?

Dincolo de eforturile concrete ale oamenilor angajați în lupta cu boala, rămîn micile drame ale celor care aveau planuri pentru un an simetric, ce părea că începe bine. Într-o situație care nu stă în puterea ta, singurul drept pe care poți să-l revendici este acela de a fi dezamăgit că lucrurile au ieșit așa. Să-ți pui tu întîi masca de oxigen, abia apoi să încerci să îi ajuți pe ceilalți, ți se spunea în avioanele care acum ard de nerăbdare la sol. Un banchet, un eveniment, timpul împărțit cu cineva sînt gurile de oxigen de sub clopotul tău de sticlă, antidotul pentru virusul perfid numit însingurare. Ai dreptul la ele, ca să-i poți ajuta pe alții. E, pînă la urmă, o problemă de supraviețuire.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.