Am avut ocazia, în ultimii ani, să consult toate manuscrisele medievale în grafie latină din România și să întocmesc, alături de colegii de la Centrul de Istoria Cărții și a Textelor (CODEX) de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj un census, care va apărea în cursul acestui an la Editura Polirom. Firește, pentru codicologi, paleografi, istorici ai cărții sau editori, nici o reproducere nu poate înlocui contactul cu manuscrisul original. Există aspecte codicologice, precum linierea paginii (mai ales dacă este executată) cu vîrf orb, filigranul, colația caietelor în absența reclamelor sau signaturilor, sau structura legăturii, care nu sînt accesibile în reproducere. Cu toate acestea, munca noastră ar fi fost mai simplă și mai rapidă dacă nu ar fi implicat deplasări repetate de sute de kilometri.

Digitalizarea patrimoniului de carte veche din bibliotecile României se impune deci ca prioritate națională. Dincolo de valorificarea colecțiilor, digitalizarea are și un rol de conservare, întrucît permite consultarea virtuală a cărții și reduce astfel uzura acesteia. Nu cred că e nevoie să pledez prea mult pentru urgența și importanța digitalizării: aș bate la uși deschise. Știu că bunăvoință există în toate bibliotecile patrimoniale din țară, că directorii și bibliotecarii cunosc datele problemei, sînt deschiși înspre nou și ar dori să profite de tot ce oferă incredibila revoluție digitală. Lipsa banilor și a unei coordonări naționale face însă ca inițiativele să fie restrînse și cel mai adesea nesistematice.

Au existat și la noi campanii de digitalizare, în special la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, la începutul anilor 2000, iar cele 283 de manuscrise medievale și moderne fotografiate atunci sînt disponibile pe platforma europeană ENRICH-Manuscriptorium (manuscriptorium.com). S-a procedat însă neștiințific, astfel încît adesea s-au omis forzațurile, filele de gardă sau alte file albe, iar legătura nu a fost fotografiată din toate unghiurile posibile. Informații importante se pot regăsi pe tranșa manuscrisului: la Sibiu, de pildă, armele orașului erau arse cu fierul încins pe legătura sau pe tranșa cărților.

Este esențial, deci, ca fotografierea să urmeze un protocol exact, să se facă în prezența conservatorului și preferabil sub îndrumarea unui specialist, astfel încît să nu omită nici un element al cărții manuscrise. De asemenea, reproducerea manuscrisului trebuie să urmeze norme de conservare stricte. Pericolul principal îl constituie deteriorarea sau chiar distrugerea legăturii. Marile biblioteci de patrimoniu din România au fost constant subfinanțate, astfel încît majoritatea cărților nu au fost relegate – felix culpa! Prezența legăturilor originale, chiar și extrem de deteriorate, este o mană cerească pentru codicologi și istoricii cărții, întrucît s-au păstrat astfel informații esențiale pentru datarea și localizarea volumelor. Majoritatea codicilor medievali occidentali (9/10 dintre aceștia se află în bibliotecile Batthyaneum, Brukenthal, BAR Cluj și București) și-au păstrat legăturile medievale sau istorice (secolele XVI-XVIII), dar acestea se află adesea într-o stare de conservare precară – integral sau parțial desprinse, fără cotor, cu scoarțele de lemn atacate de paraziți sau de piese metalice ruginite etc. – și sînt în orice caz extrem de fragile. Forțarea acestor legături la un unghi mai mare de 90° prezintă un risc de deteriorare major. Este deci interzisă scanarea manuscriselor, care impune deschiderea la 180° – singura procedură care trebuie folosită este fotografierea cărții deschise la 90°, ceea ce necesită un dispozitiv special și costisitor, precum cel din imagine, folosit la Oxford. Dată fiind precaritatea financiară în care sînt menținute bibliotecile României, nu cred că fiecare dintre ele își poate permite achiziționarea unui asemenea dispozitiv – ar trebui deci creat un consorțiu, sau cumpărat un astfel de dispozitiv direct de către Ministerul Culturii, urmînd ca acesta să fie deplasat la fiecare colecție pentru cîte o campanie de fotografiere.

Simpla fotografie rămîne mută fără o catalogare adecvată, chiar și minimală. Cercetătorul care consultă digitalizatul trebuie să primească informații despre datarea, localizarea și proveniența cărții, precum și despre cuprinsul acesteia (ceea ce presupune identificarea textelor, operație complexă mai ales în miscelanee universitare, unde coexistă multe texte, adesea neidentificate în rubrici sau formule de titulus, incipit și explicit, sau greșit atribuite). Chiar dacă unele detalii, precum decorația cărții sau tipul de scriere, sînt vizibile cu ochiul liber, contribuția specialistului rămîne esențială pentru identificarea unei școli de miniatură, a unui tip de scriere regional sau național, a unor particularități idiosincratice, regionale sau cronologice. Nu recomand deci campanii de fotografiere private de expertiza codicologică, paleografică, artistică, filologică și istorică – deși, decît nimic, e mai bine chiar și așa ceva.

În fine, fotografierea este doar primul pas. Manuscrisele sau cărțile vechi astfel digitalizate trebuie să fie accesibile pe o platformă online. Idealmente, imaginile digitale ale manuscrisului trebuie să fie însoțite de descrierea acestuia, iar cele două să comunice. De pildă, cercetătorul care dorește să consulte doar lucrarea lui Burchardus de Monte Sion, Descriptio terrae sanctae (ff. 156r-219r într un manuscris miscelaneu și compozit precum Cluj, BCU, ms. 860, care numără 359 de file), trebuie să fie condus la începutul acestui text digitalizat printr-un simplu click pe link-ul din descriere, nu să se chinuie răsfoind sute de imagini – cu atît mai mult cu cît, uneori, numerele moderne de pagină sau filă sînt greșite (este frecventă omiterea cîte unei file sau dubla numerotare). În chip similar, dacă descrierea menționează o inițială decorată remarcabilă sau o miniatură, fila la care se află aceasta trebuie să fie accesibilă în digitalizat printr-un link în pagina de descriere.

De asemenea, imaginea filei trebuie să poată fi mărită, idealmente pînă la 500%, astfel încît cercetătorul care dorește să studieze doar minuscule adnotări marginale, glose interlineare, sau detalii de decorație să o poată face în condiții mai bune decît prin accesul la original. De asemenea, magnificarea trebuie să fie continuă, nu să se impună pași ficși (150% 200% etc.), iar fereastra să permită glisarea imaginii mărite în toate direcțiile, pentru consultarea detaliilor dorite. Este ideal, totodată, ca filele manuscriselor digitalizate să fie prezentate și prin miniaturi (thumbnails), astfel încît cercetătorul să poată avea rapid imaginea de ansamblu a manuscrisului și să poată naviga ușor. O navigare secvențială impusă (în pași, filă cu filă) e greoaie și neproductivă. Totodată, trebuie ca fiecare imagine să poarte ca nume numărul corect al filei, nu un simplu număr de imagine, întrucît în acel caz numerotarea, care cuprinde și imaginile legăturii, forzațului și filelor de gardă nu va mai corespunde cu folierea, care începe la prima filă a manuscrisului. Pe scurt, fluiditatea navigării și consultării imaginii, dar și acuratețea corespondenței dintre imagine și carte sînt esențiale în navigare. Un excelent model de urmat este platforma E-codices din Elveția, care cuprinde la momentul în care scriu 1947 de manuscrise medievale din 79 de colecții (e-codices.unifr.ch). În România nu avem mai mult de 500 de codici medievali!

În fine, trend-ul actual în bibliotecile europene este liberalizarea accesului digital la cărțile de patrimoniu. În tot mai multe biblioteci europene în care am studiat, cercetătorii pot fotografia gratis și cel mai adesea fără restricții manuscrisele consultate. Fotografierea este gratuită și neîngrădită la Biblioteca Națională a Austriei, la Biblioteca Bodleiană din Oxford, la Biblioteca Națională a Franței (unde trebuie totuși autorizată de conservator), la Biblioteca Britanică (nu însă și pentru cele mai valoroase manuscrise), la Biblioteca Jagiellonă din Cracovia etc. Pe măsură ce regresăm înspre est (Ungaria, România), condițiile sînt tot mai restrictive: cercetătorilor nu li se permite fotografierea manuscriselor pentru uz personal, sau li se impune o taxă. Pledez pentru liberalizarea fotografierii cu mijloace proprii a cărții de patrimoniu – în fond, Bibliotecile sînt finanțate de națiune, iar patrimoniul de carte veche provine adesea din donații sau din confiscări ale unor colecții bisericești, deci bibliotecile ar trebui să se privească mai degrabă ca păstrătoare decît posesoare ale colecțiilor. În aceeași logică liberală, ar trebui ca integralitatea manuscriselor digitalizate (în format PDF) sau filele individuale (în format imagine) să poată fi descărcate în mod neîngrădit de pe site-uri, așa cum se întîmplă pe Gallica (gallica.bnf.fr) sau pe E-codices.

Repet: trend-ul merge spre liberalizare și este bine să îl urmăm. Aceasta nu poate însemna accesul oricui la cartea medievală; din rațiuni de conservare, doar cercetătorii confirmați trebuie să aibă acces la obiecte de patrimoniu. Dar accesul digital trebuie să fie cît mai liber și facil. Chiar și platforme rezervate într-o vreme doar abonaților, precum „Parker on the Web“, care digitalizase manuscrisele faimoasei biblioteci a arhiepiscopului Parker de la Corpus -Christi College, Cambridge, a devenit accesibilă tuturor prin asocierea cu un finanțator bogat – Universitatea Stanford din California (parker.stanford.edu).

Există deci exemple pe care le putem emula ușor. România are de recuperat o imensă întîrziere în acest domeniu. Anul jubiliar ar fi putut să ne ofere un imbold patriotic de a digitaliza manuscrisele medievale, sau cartea veche românească, în loc să se consume în festivisme fără obiect. Trei sigle, cinci discursuri naționaliste, o paradă și o seamă de spectacole cu dansuri populare nu țin loc de patriotism; în ce mă privește, cred doar în patriotismul gesturilor concrete, de la protecția naturii pînă la valorificarea patrimoniului națiunii. 

Adrian Papahagi, dr. al Universității Paris IV-Sorbonne, este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj și director al Centrului CODEX, dedicat studiului manuscriselor medievale.