O fereastră deasupra lumii

Publicat în Dilema Veche nr. 351 din 4 - 10 noiembrie 2010
Unde s a dus romantismul? jpeg

La jumătatea anilor ’90 am venit dintr-un oraş de provincie în Bucureşti, la facultate. Gara arăta ca o haltă spre iad, aurolacii îşi trăgeau aici sufletul, iar cerşetorii îşi făceau monetarul. Dar cui îi păsa? Intrasem la Litere, visul meu se împlinise, pentru moment nimic nu putea să-l umbrească. 

Nu cred că se poate uita lucrul cel mai important: la 20 de ani chiar ai toate posibilităţile din lume. Printre ele şi aceea de a vedea doar ce-ţi place. România scîrţîia din toate încheieturile, părinţii noştri începuseră să rămînă fără job-uri, banii pe care îi primeam se împuţinau de la o lună la alta. Dar, iarăşi, ne adaptam, ce importanţă avea că mîncam un sendviş pe zi? Citeam şi visam la cărţile încă nescrise. 

În primul an de facultate am locuit într-un internat de liceu, la piciorul Podului Grant. Cu un portar care punea lacătul la ora 23,00 şi cu alte două fete în cameră. A fost perioada cea mai grea. Pur şi simplu nu reuşeam să mă acomodez cu lipsa de intimitate. Jurnalele mele din perioada aceea stau mărturie. Sînt de-o tristeţe fără margini. Nici nu-mi permiteam să visez la un loc doar al meu. O chirie nu putea fi luată în discuţie. 

Cheful de la 20 de ani, cu vin de buturugă în bidoane de plastic, adus de mama de acasă din producţia familiei, m-a găsit în Hotelul Tranzit, devenit cămin studenţesc după Revoluţie. Ocupam o cameră de cîţiva metri pătraţi, pe care mi-o amenajasem singură într-un fel de debara, la mansarda clădirii. O masă, un pat şi un cuier. Alături, într-o încăpere în care era cazat şi „mastodontul“ – o tulumbă imensă prin care trecea apa caldă a clădirii – locuiau două prietene şi colege. 

Am trăit cea mai nebună perioadă din viaţa mea. Eram precum vremurile. Nu ştiam ce ne aşteaptă la capătul zilei, peste un an, doi sau cînd vom termina facultatea. Speram şi visam cu ochii deschişi. Vedeam filme la cinematecă. Aveam bani extrem de puţini în buzunare, care se duceau repede. Cu toate astea, supravieţuiam şi ieşeam serile în oraş şi făceam petreceri. Habar n-am cum reuşeam şi cu ce. Dar, precum ţara, ni se tăia un cap, creşteau altele. Aerul vibra într-un fel pe care nu l-am mai regăsit după aceea. 

De la geamul meu îngust, cu perdele galbene, cocoţat în vîrful clădirii interbelice de pe malul Dîmboviţei, Bucureştiul mi se părea oraşul cel mai frumos de pe pămînt. A fost ca o vrajă care a durat mult. Deşi mi se pare imposibil acum, am făcut baie în Dîmboviţa noaptea, am dormit pe un acoperiş în pantă cînd căldura topea zidurile, am umblat pe toate străduţele din centrul vechi, în sus şi-n jos, de mii de ori, am băut bere pînă în zori la Manuc, şi tot mai rămînea un timp neocupat. Telefonul cu fise de lîngă blocul Turn – din capătul Căii Victoriei – devenise o instituţie. De el depindeau multe. Taraba cu ţigări fără timbru încă o mai caut din priviri cînd trec prin zonă. 

Libertatea semăna cu praful care se ridica de pe străzi cînd bătea vîntul. Plutea peste tot în aer, ne făcea puternici şi inconştienţi. Nu voiam să mă gîndesc că va veni o zi în care, poate, voi fi nevoită să renunţ la toate şi să mă întorc de unde plecasem. Gîndul ăsta m-ar fi omorît, aşa că nu-l lăsam să mă sîcîie. 

Mi-am adus aminte de curînd că deschiderea unui fast food era în anii aceia un eveniment. Ai mei au venit o dată la Bucureşti şi i-am dus la Spring Time-ul de lîngă Izvor să mîncăm frigărui şi şaorme. Haine îmi cumpăram de la un tîrg second-hand din oraşul meu şi mi se părea o nebunie. Era blugilor turceşti şi a gecilor de piele din petice, oribilă, începuse uşor-uşor să apună. 

De călătorit nici nu putea fi vorba. Se pleca puţin şi greu. Lumea era mare şi neprimitoare. 

La fiecare început de an mi se strîngea sufletul că n-o să mai am norocul să-mi păstrez cămăruţa-cochilie. E un vis care revine. Şi e de fiecare dată la fel: s-a întîmplat ceva rău şi am rămas fără locul meu agăţat de cer. Mă dezmeticesc şi zîmbesc. 

Acum clădirea a ajuns o ruină, iar geamul meu nu mai e decît o gură ştirbă. Pentru mine a rămas însă locul din care am văzut lumea în culorile cele mai aprinse.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.