Eram prin clasa a VI-a cînd, la desen, am primit o temă pentru acasă cu conotații religioase, cred că se întîmpla prin preajma Paștelui. Am pictat cu acuarele pe o coală mare, A3, o icoană a Maicii Domnului, inspirată după una pe care o aveam prin casă și, ca să compensez cumva figura îndurerată, am folosit multe culori vii: veșmîntul, nimbul care era în același timp și galben, și portocaliu etc. Țin minte că eram foarte mîndră de opera mea, la care lucrasem vreo trei zile, și de-abia așteptam să o duc la școală ca să i-o arăt doamnișoarei profesoare. Aceasta era foarte tînără și foarte… artistă, se vedea de la o poștă că nu-i convenea faptul că nimerise în învățămînt și că și-ar fi dorit să fie oriunde în altă parte. A aruncat o scurtă privire icoanei mele, apoi a întors coala și a scris cu un pix roșu și cu litere mari doar atît – KITSCH. Nu mi-a pus nici o notă, mi-a zis doar să refac desenul. Pe la 12 ani, cam știam eu ce era ­kitsch-ul, doar frecventam destul de des bazarul de la Europa, ca să-mi cumpăr blugi turcești Kinataș. Părinții îmi explicaseră în mare termenul și, chiar dacă nu mi l-ar fi explicat, puteam să văd cu ochii mei, anii ’90 au fost, în fond, anii românești cei mai plini de kitsch-uri de toate felurile. M-am întors dezamăgită acasă, cu această etichetă care m-a durut ca un stigmat, însă domnișoara profesoară nu mi-a explicat nici un moment de ce lucrarea mea era, de fapt, un kitsch. Așa cum nu ne-a predat nici măcar o oră de istoria artei.

Discutam de curînd cu niște părinți ai zilelor noastre despre kitsch-ul în educație, începînd cu orele de desen, cu felicitările de 8 Martie pentru mama, cu ilustrațiile din anumite manua­le, cu serbările școlare și sfîrșind cu orele de religie. Am ajuns la concluzia că există o încurajare și o acceptare a kitsch-ului încă din școală, fiindcă cei mai mulți dintre profesori nu au o educație artistică. Kitsch-ul se transmite ușor de la o generație la alta, poate cel mai ușor, mult mai dificil poate fi să dezbați cu elevii, la clasă, ce mai reprezintă astăzi eleganța și bunul-gust.

Pentru acest Dosar, am stat de vorbă în special cu oameni tineri și foarte tineri – de la scenografi, regizori sau fotografi la arhitecți, artiști vizuali și ilustratori de carte. Intenția a fost, de fapt, o recontextualizare a kitsch-ului și încercarea de afla ce mai înseamnă kitsch-ul în viața de zi cu zi. Nu neapărat doar kitsch-ul urban sau domestic, dar și, de pildă, o atitudine kitsch. Mai nou, există și un muzeu al kitsch-ului, în București, care este vizitat în principal de turiștii străini – unii se regăsesc în kitsch-urile noastre, alții nu, doar pleacă de acolo amuzați. Avem oare kitsch-uri cu specific românesc sau doar împrumutăm și adaptăm nevoii noastre facile de „frumos“ kitsch-uri de prin alte părți ale lumii? În concluzie, respingem kitsch-ul sau îl privim cu îngăduință, uneori chiar cu duioșie?

Ilustraţie de Ion BARBU