Nu ne-a fost greu să luăm această decizie: pentru cineva speriat de ce a ajuns să însemne azi „nunta“, un cuplu mai degrabă introvertit și puțin dornic de prea multă atenție, pare alegerea perfectă.

Elopement“ se numește în engleză căsătoria realizată „în secret“, o fugă a mirilor, departe de ceilalți, pentru a-și lua angajamentul că se vor strădui să-și facă bine unul celuilalt. Nu aflasem de acest termen cînd am început să organizăm căsătoria noastră la Florența.

Ne place foarte mult Italia, iar de Florența nu ne simțim niciodată îndestulați. Așa am ajuns ca, într-unul dintre concediile noastre acolo, să facem o vizită la Biserica Ortodoxă Română din Florența și (un pic luați și noi prin surprindere!) să stabilim împreună cu preotul data și ora căsătoriei. De aici a început organizarea.

N-am spus nimănui de planul nostru cu excepția părinților. Am hotărît că acest moment este despre noi și pentru noi, și vrem să ne bucurăm din plin de această zi. Am decis să plecăm doar cu nașii și cu fiica noastră, care avea pe atunci 2 ani și jumătate. Nici nașii noștri n-au știut, pînă în ultima clipă, cînd i-am rugat să vină de la Sibiu cu bagajele și documentele pregătite.

Din momentul deciziei pînă în ziua nunții au trecut cîteva luni de căutări și pregătiri. Întîi rochia de mireasă, care trebuia transportată cu avionul, împreună cu multe alte bagaje, și care trebuia să semene cu rochia zînei celei bune din „Cenușăreasa“ (într-o carte din copilărie, zîna cea bună purta o rochie bleu, amplă, cu o fundă la spate, iar eu, copil fiind, mi-am promis că voi avea o asemenea rochie „cînd voi fi mare“, iar aceasta a fost ocazia perfectă!). Apoi căutarea locului de cazare, în apropiere de Florența, care a fost ales, în final, datorită unui drum cu chiparoși care îl lega de drumul principal. Amenajat într-o veche mănăstire, așezat pe un deal înconjurat de viță-de-vie, locul servea atît pentru agroturism, cît și ca firmă producătoare de vinuri.

Căutarea fotografului a fost o altă încercare, și am fost foarte norocoși să găsim un tînăr fotograf român, stabilit la Cremona, cu care am discutat toate detaliile pe Skype. Florile, comandate pe Internet la o florărie din apropiere, s-au transformat (cu ajutorul nașei), într-un buchet rustic, cu miros de eucalipt.

Părea că n-am uitat nici un detaliu și, în ziua stabilită, Sebastian (fotograful nostru) a ajuns la timp pentru a ne face cîteva poze pe drumul cu chiparoși, înainte de a pleca cu toții spre biserică, în Florența. Trecînd, în grabă, cu mașina prin Piazza Pitti (zonă cu trafic interzis), ne-am ales cu o amendă usturătoare, dar și cu o poză trimisă de Poliția italiană pe e-mail (de neprețuit!).

O slujbă religioasă emoționantă, solemnă. În biserică, în afară de noi și de preot, mai erau doar două femei: soția preotului și o prietenă a acesteia. Nimeni nu a rîs, nu a tușit, nu și-a dres glasul, și nici un telefon nu a sunat pentru a perturba acest moment.

Am lăsat copilul cu nașii (părinți, la rîndul lor) pentru a lua masa de prînz, iar noi am plecat într-o plimbare prin Grădinile Boboli, aflate în apropiere, și ne-am reîntîlnit după două ore, urmînd să ne îndreptăm spre Piazza del Duomo.

Apropiindu-ne de Ponte Vecchio, am avut o surpriză. Un trecător a strigat „Viene la sposa!“ (Vine mireasa!) și dintr-odată pe Ponte Vecchio, printre sutele de turiști, s-a creat un culoar în fața noastră, cu oameni care aplaudau și ne felicitau cînd treceam prin dreptul lor. Spuneam că nu sîntem doritori de prea multă atenție? Ei bine, am avut din plin, pentru că tot drumul pînă la Dom s-a desfășurat astfel, cu oameni care veneau să ne felicite, să facă poze cu noi, care aplaudau și strigau „Auguri!“ (Felicitări!) și „Viva la sposa!“ (Trăiască mireasa!). Dintr-un moment care părea să fie foarte privat și intim, a devenit unul la care luau parte trecători de toate națiile, oameni necunoscuți, care împărtășeau cu noi un moment de bucurie.

Așa am început această nouă călătorie în viața, întîlnind oameni minunați: Ludmila, cea care s-a ocupat de rochie, o designeriță plină de viață și umor, care nu s-a mirat deloc cînd i-am dus cartea mea cu „Cenușăreasa“. Sebastian, fotograful, alături de viitoarea lui soție, doi oameni buni, discreți, care se străduiau să-și croiască și ei o nouă viață într-o țară străină. Preotul, care a fost și el vizibil emoționat, și nu mică ne-a fost surpriza să primim un e-mail de la el, cîteva luni mai tîrziu, în care se interesa dacă sîntem bine. Lecția acestui drum a fost că în căsătorie, ca și în viață, nu ești de fapt singur, iar oamenii pe care îi întîlnești îți pot face viața mai frumoasă.

Raluca Chișcu e psiholog și psihoterapeut.