În copilărie, am avut-o pe Giorgi. Cu ea m-am jucat ani în șir. Nu-mi imaginez cum ar fi fost să nu ne fi născut una lîngă alta. Să nu ne fi dat în leagăn pînă amețeam, să nu fi inventat toate jocurile pămîntului, să nu fi mîncat untură pe pîine cu zahăr. Atunci nu știam nimic despre prietenie. Într-o seară, cînd m-a lovit cu o piatră, însă, am simțit că se rupe ceva în mine. Nu sîngele m-a speriat, ci că ea a putut să mă rănească. Adolescența a venit la pachet cu idealizarea prieteniilor. Care n au fost multe. Dar mi-am imaginat că oamenii cu care mă însoțesc la începutul drumului or să-mi fie aproape pînă la sfîrșitul lui.

Minte tînără și literatură multă. Cu timpul, am descoperit că lucrurile nu stau chiar așa. Că noi și prietenii noștri ne schimbăm. Că e normal să fie așa. Ce ni s-a potrivit în studenție ne rămîne mic mai tîrziu. Sau că ce ni se păruse cîndva o toană s-a dovedit a fi sîmburele unei meschinării peste ani. Am făcut greșeli și am suferit mult cînd mi-am pierdut prieteni de cursă lungă. De dragul păstrării unor oameni lîngă mine n-am reacționat prompt, mi s-a părut mereu că e degeaba. Nu poți să-i spui celuilalt: „Hei, ia-o mai ușor, schimbă-te, că nu e OK“. Mai bine pleci și spui frumos la revedere. Timpul nu e cea mai prețioasă monedă și nu-ți ține de cald cînd lucrurile nu mai merg. Mereu am crezut că mă despart prea greu de oamenii apropiați, că firele care mă leagă de ei devin mai importante decît prezentul relației. Am realizat la maturitate că unele relații se termină pur și simplu. Fără ca cineva să fie vinovat. Relațiile mor, la fel ca oamenii.

Mi-aș dori, pentru partea din viață care urmează, să-mi trasez mai bine prieteniile. Să spun răspicat ce-mi place și ce mă deranjează. Să rîd mai mult cu oamenii de lîngă mine. Să nu-mi mai fie teamă că n-o să știu ce să fac cu golurile lăsate de ei.

Sîntem făcuți din legături de tot felul. Exact ca în amor, important nu e să semănăm (ne-am plictisi îngrozitor!), dar să ne placem. Cu tot ce poate să însemne verbul ăsta: admirație, încredere, răbdare.

Mi-am dorit ca Dosarul de acum să vă amintească că n-ați fost și nu sînteți singuri. Că prieteniile, chiar dacă abandonate sau nou nouțe, există și vă așteaptă. Lumi în care viețile noastre se ordonează cu bune și cu rele. Oglinzi care ne amuză sau ne sperie. Amintiți-vă de cele vechi și bucurați-vă de cele pe care le aveți!

Ilustraţie de Ion BARBU