Nu m-am atins de sticla asta de douăzeci de ani

Publicat în Dilema Veche nr. 568 din 31 decembrie 2014 - 7 ianuarie 2015
Nu m am atins de sticla asta de douăzeci de ani jpeg

Bună ziua,

Mă numesc Veronica şi sînt inginer. Particip pentru prima dată la o întrunire a Asociaţiei Inginerilor Anonimi. Sincer, nu ştiu de ce mă aflu aici. Mă consider vindecată. M-am lăsat de asta de douăzeci de ani. Am venit din respect pentru colegii mei care fac acelaşi efort: de a-şi reaminti, cu un iz de vinovăţie, de ceea ce-au fost cîndva. În cazul meu, e de parcă s-ar fi întîmplat în altă viaţă: aveam alt nume, altă culoare a părului, altă greutate şi, probabil, doar numărul de la pantof mi-a rămas acelaşi.

E întuneric aici, în încăperea unde ne-am adunat. Pesemne că aţi tras draperiile ca să putem vorbi mai în voie. Cred c-aş fi preferat să zăresc un obraz cunoscut, al vreunei foste colege care-a lăsat şi ea totul în urmă şi s-a reconstruit. Ada, eşti aici? Saviana?... Bateţi uşor în podea, dregeţi-vă glasul, daţi-mi un semn, fiindcă sînt uşor stînjenită.

Nu ştiu cît rost are să povestesc toate astea: cei care ştiu – ştiu oricum. Cei care nu ştiu – nici nu vor înţelege.

Multă vreme am crezut că am apucat pe un drum greşit. Mi-am învinovăţit părinţii şi m-am învinovăţit pe mine. Dar noi nu am greşit cu nimic; iar istoria, istoria nu o poţi învinovăţi la nesfîrşit. Pînă la urmă, sîntem ca apa, revenim la cursul nostru firesc. Ceea ce am considerat mult timp drumul meu greşit a început la 14 ani. Acum, privind în urmă, ştiu că era de atunci foarte limpede ce îmi face plăcere şi unde dau rezultate bune aproape fără efort. Învăţam limba engleză din clasa a II-a şi aveam senzaţia că ştiu totul încă dinainte să ni se predea. Verbele se aşezau în cutiuţele lor ca nişte fluturi dresaţi, fără să fie nevoie să tocesc reguli. Pur şi simplu, ştiam. În clasa a VII-a, la o olimpiadă judeţeană la engleză, unde concurau la grămadă de elevi de clasele V – XII, am luat locul al doilea, după un elev de-a XII-a de la o clasă de filologie, cu o naraţiune pe o temă care mă fascinase. Am primit de la profesoara de engleză o carte de tehnica traducerilor, destinată studenţilor de la facultatea din Piteşti. Mama, nemţoaică, spunea că talentul meu se explică prin originile ei. Literatura mi-era cea mai bună prietenă. În primele zile de după vacanţă nu mă puteam opri din povestit cărţile luate de la biblioteca de cartier…

Şi totuşi, drumul n-a părut greşit cînd, la 14 ani, am dat la un liceu de matematică-fizică. Acela era liceul cel mai bun din Piteşti, acolo mergeau toţi copiii buni – la „Bălcescu“. Clasele de filologie-istorie se desfiinţaseră cu un an înainte. Oricum, mă speria acel „istorie“ de lîngă filologie. Nu m-au chinuit prea tare nici matematica, nici fizica. Am o minte organizată care are nevoie de reguli, de rigoare. La orele de engleză, profesorul se uita pe fereastră, admira soarele, se întindea şi-mi spunea peste umăr: „Dijmărescu, teach the lesson!“ Citeam lecţia nouă. Băieţii se băteau ca să stea cu mine în bancă, la engleză, mai ales în treapta a doua. Pentru rusă, trebuiau programări! Profesorul de română, adoratul, mă învrednicise să domnesc, împreună cu o colegă, peste muzeul de lîngă clădirea istorică a liceului, un mic palat care adăpostea comorile absolvenţilor deveniţi celebrităţi – scriitori, pictori, muzicieni. Printre tablouri, manuscrise, rame de ochelari şi tabachere, făceam piruete aşteptînd vizitatori care nu veneau aproape niciodată şi cîntam la un pian dezacordat, însufleţind nevrotic muzeul…

Şi totuşi, drumul n-a părut greşit nici cînd, la 18 ani, m-am dus să dau examene tot la matematică şi fizică, la o facultate tehnică din Bucureşti. Era, pur şi simplu, drumul. Un drum care în cele din urmă m-ar fi dus la oraş, nu la ţară. Într-un birou de proiectare, ca şi tata. Ştiam de cînd eram mică ce-nseamnă asta. La început, biroul de proiectare al tatălui meu era în aceeaşi clădire cu muzeul judeţean. Îl chemam de la poartă, portarul rotea discul telefonului, tata se ivea zîmbitor, peste cîteva minute lungi, printr-un gang dincolo de care era plin de lumină şi verdeaţă. Mai tîrziu, în noua clădire a institutului de proiectări, chiar de inginerii piteşteni realizată, îl aşteptam lîngă o machetă detaliată a oraşului, hoinărind cu degetele printre blocuri cît cutiile de chibrituri. Mă fascina. Îmi plăceau şi colegele lui, vorbind în şoaptă, mereu aranjate, ţinînd creioane bine ascuţite între degetele fine, şi colegii mirosind a cafea sau a ţigări, cu cămăşile atent călcate, adresîndu-se mereu unul altuia cu „dumneavoastră“.

Nu ştiu să explic foarte bine, dar ăsta era drumul. Lecturile ţineau de vacanţe, de timpul liber. La fel cum şi cîntatul ţinea de plăcere. „Drumul“ însemna matematica, fizica, un asemenea institut, o planşetă, haine curate; dar sigur că şi pachete de griji – însă şi acelea văzute cumva ca fireşti, grijile adulţilor, ceva îndepărtat, la care nu prea voiam să mă gîndesc.

Am fost opt şi ceva pe un loc la admiterea la facultate – generaţia decreţeilor. Cred că am început să simt că ceva e foarte, foarte greşit, prin anul doi de facultate. În timpul orelor de matematică – analiză superioară, visam, visam cu atîta aplicaţiune, privind pe ferestrele largi ale amfiteatrului, departe de tabla pe care se desfăşurau ecuaţii monstruoase care se transformau în alte ecuaţii monstruoase, pentru a se ajunge, la capătul demonstraţiei, la alte ecuaţii monstruoase. Acasă, în camera de cămin, îmi înflorea disperarea. Număram anii de studenţie, pe care-i mai aveam înainte, cu groază – ce-avea să se aleagă de mine? Încotro mergeam? Aş fi schimbat, însă aveam senzaţia că e prea tîrziu, că toţi cei care au făcut filologie-istorie ştiu ceva ce eu nu ştiu şi n-am cum să mai recuperez niciodată. Ultimii trei ani de facultate – din cei cinci – au fost mai în regulă, mi-au plăcut multe materii, proiectele le făceam cu o oarecare uşurinţă, deşi uşor nu era, însă disperarea mea nu avea nici o legătură cu asta, cu dificultatea, ci numai cu ce avea să urmeze. Era de parcă aşteptam să mă prăbuşesc într-un hău.

Am început facultatea în 1986 şi am terminat-o în 1991. Am fost prima generaţie cînd nu s-au mai dat repartiţii, deci nu mai contau mediile pentru care ne străduiserăm. Totuşi, după ce am absolvit – media 8,13; la diplomă, 9 –, s-au afişat posturile care ar fi urmat să fie puse la bătaie pentru repartiţii. Am dat concurs pentru unul dintre ele. Am proiectat, vreme de patru ani, instalaţii de iluminat pentru Dacia – şi culmea e că există o poezie în toate astea, în felul în care calcule sofisticate îţi arată cu precizie cîtă şi ce fel de lumină este ideală într-o anumită încăpere, în funcţie de oameni, de suprafaţă, de activitate (dacă aş spune că m-au ajutat cînd am tradus anumite texte de Beckett, n-aţi crede; aşa că nu spun). În colţul din dreapta sus al planşetei aveam portretul lui Cioran. Sub birou, cărţile. Acasă, dădeam meditaţii la engleză şi făceam cursuri postuniversitare de engleză-americană şi semiotică, într-un sistem care acum nu mai există. Am alcătuit o lucrare, ceva cu simbolurile Lumii de dincolo, blajinii, apa sîmbetei...

Se clatină draperiile. Ne apropiem de final? Ah, bună seara, domnule Sorokin, eraţi aici… Repede. La finalul lui ’95 mi-am dat demisia, am dat concurs la un cotidian local, după trei săptămîni de training am fost angajată ca secretar general de redacţie. Imediat apoi, redactor-şef adjunct. Apoi, redactor-şef. Scîrbită de ceea ce crezusem iniţial că e scris, dar nu era decît antiscris, vînătoare de realitate, am fugit în lume, după alţi patru ani şi jumătate, cu un arhitect care traducea Nabokov cu pixul, în caiete. Ne-am căsătorit şi trăim cu diplomele ascunse cine ştie pe unde. Între timp, am fost redactor-şef de revistă, corespondent pe teme culturale la un cotidian central, purtător de cuvînt la Primăria din Sibiu, redactor de carte la o editură, redactor şi colaborator la multe ziare şi reviste, nici eu nu mai ştiu. Acum traducem, scriem, ne uităm pe ferestre, rîdem la cuvinte ca la fiinţe. Sîntem destul de fericiţi şi destul de săraci, cum sînt şi vor rămîne întotdeauna rătăciţii, intruşii.

Se-aude ceva de alături. Nu cumva-i camera cu scriitorii care-au fost cîndva medici? Dă, Doamne, să fie! Se-aude cum ies. Vreau să-l întreb ceva pe Anton Pavlovici, vă rog, chiar trebuie să plec, zău că n-am ce căuta aici, credeţi-mă, nu m-am mai atins de o sticlă din asta de douăzeci de ani… 

Veronica D. Niculescu este scriitoare şi traducătoare.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.