Mamă, să te faci medic cînd vei fi mare. E o profesie tare bună și respectată“; apoi, cu un ușor năduf: „Parcă totuși ești prea slabă de înger. Mai bine să te faci profesoară. Nimeni nu e mai important decît aștia doi, medicul și profesorul“. Astfel sunau sfaturile părinților către copiii din generația mea. Rareori se strecura cîte un agronom în bagajul de acasă. Pe umerii profesorului se așeza toată responsabilitatea de a educa, cu sau fără manuale. Atunci cînd manualele primite la școală puteau fi răsfoite, iar hîrtia nu se topea pur și simplu între degete, unii colegi încercau să dovedească profesorul și să învețe o lecție în avans. Apoi venea stupoarea că manualul a greșit sau că a omis cîte ceva. Erau anii manualului unic.

Un profesor bun te salvează de un manual de impostură, suplinindu-i lacunele, corectîndu-i greșelile și punînd între paranteze groase alegeri editoriale paradoxale. Cum e cu manualul? Poate un manual să suplinească un profesor nu tocmai potrivit catedrei?

Pe vremea mea – post-35, nu mai ridici o sprînceană auzind magica formulă –, profesorul de literatură universală a ieșit victorios din confruntarea cu programa și manualul. Piteștii lui Ierunca și Margareta lui Bulgakov nu făcuseră obiectul vreunei analize ministeriale, dar LUI, cum îi spuneam noi, nu ar fi conceput ora de literatură fără aceste întîlniri deloc arogante, dar purtînd în ele un hybris care s-a văzut pesemne la celelalte ore. Pentru el, și apoi pentru mine, rostul lui Ierunca a rămas unul universal, pentru că temele binelui pervertit și cea a răului care dezumanizează nu se închid între granițele unei intraductibile culturi. LUI nu avea un manual formal, dar avea o listă pe care nu o negocia și fără de care nu ai fi înțeles mai tîrziu, ne spunea el, nimic din ce se va scrie în literatură. Nu îmi amintesc astăzi toate numele de pe listă, dar îmi amintesc coperta de culoarea untului a Sufletelor moarte, pentru că uneori, neîncrezător că unul sau altul chiar a citit cartea despre care făcuse un referat, ne întreba astfel de detalii năstrușnice, ca și cum cartea aceea ar fi avut trup și chiar semne de răni vechi.

Tot pe atunci, am beneficiat din plin de piața editorială liberă și mi-am cumpărat ceea ce astăzi s-ar putea numi un manual alternativ. Mirarea filozofică a recuperat orele de logică dintr-a IX-a, cînd nu aveam unde să îl așez pe Aristotel – dar asta e altă discuție, despre programă –, și a economisit banii de meditație din buzunarul părinților. De fapt, dacă e să mărturisesc, am mințit-o pe mama că iau ore de filozofie cu profesorul de la clasă și am dat banii pe alte cărți ale mirării, cele trecute de Jeanne Hersch în notele de subsol. Datorită acestei mirări, alternativă la manualul de pe catedră, am intrat la Filozofie, luînd o notă de trecere la logică și una neașteptat de mare la filozofie.

Așadar, răspunsul este simplu, dar incomod pentru dezbaterea de astăzi, cînd ministrul Educației propune reîntoarcerea la manualul unic, tocmai cînd ar fi avut posibilitatea de a așeza pe băncile elevilor manuale ale vremii lor, care să-i scoată din lehamite și să-i facă să creadă că educația e și o experiență pe cont propriu. E ceea ce fiica mea a întîlnit în manualele (alternative) de limba și literatura română, și anume spațiul de a (se) întreba mai multe. O trimitere la Șerban Foarță, cu ironia limpede din „Balada baionetei din Bayonne“, care se potrivește atît de bine cu răzvrătirile adolescentine. Un text din Huizinga, din care s-a încăpățânat să nu rețină cuvîntul ludens, dar după disputa asta să se închidă în camera ei cu Harari și Sapiens-ul proaspăt adus din librărie. La geografia dintr-a șasea, după tradiționalele „bățul și harta“, vecini și ape, a citit într-o doară în manual că tinerii portughezi locuiesc în mediul rural, după ce își termină studiile, trăind din agricultură, cu oceanul la o aruncătură de băț. Prilej bun să ierarhizeze țările europene în funcție de dorința tinerilor de a rămîne în propria țară, deși ai fi crezut că generația asta e lipsită de interes politic. În pofida deziluziilor părinților, copiii care sînt astăzi în băncile școlii sînt mai exigenți cu informația și nu sînt dispuși să și-o asume fără context. În a doua săptămînă din clasa a IX-a, copila ne-a cerut să se reînscrie la ora de religie. Manualul este la fel de îngust, dar profesoara a ales să le vorbească mai întîi despre zeii după chipul și asemănarea omului, apoi despre monoteism. Am scos ușor din bibliotecă Istoria lui Delumeau, cît să se împidice de ea și să creadă că e ideea ei să o răsfoiască în autonomia propriei camere. A funcționat.

Se poate face școală în lipsa unui manual? Sau cu un singur manual? Întrebările acestea sînt păguboase. Un manual nu e o carte – asta nu a înțeles, se pare, ministrul Educației, care s-a grăbit să pună în ghiozdanele elevilor din clasa a V-a un Compendiu „12 în 1“ – și nici o ciornă a profesorului de la catedră nu este.

Nu este despre manual, așadar. 

Magda Grădinaru este jurnalistă.

Foto: Eduard Enea, Adevărul