Întîi și-ntîi, o fază. Acum vreo zece ani, bunică-mea s-a înarmat cu un par cît toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Cînd am venit noi acasă, era aproape în vîrf. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vîrtos. Și tot bombănea. Că trebuie făcut, că ce zic vecinii că nu-i făcut? Am făcut-o inconştientă și dusă, şi nu mai ştiu cum. S-a oprit, s-a uitat urît, a dus un deget la gură. Am înțeles – ne-auzeau vecinii. Ce să fi făcut? Am -luat găleţi şi ne-am apucat să strîngem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor, i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi zile-n șir, stătea pe bancă şi se uita la nuc. Abia cînd ne-a văzut pe toţi pregătiți de atac, a zîmbit. După aia, ne a dat indicații. 

Vecinii au fost mereu o parte importantă din universul bunică-mii și al multora din generația ei. Vecinii ne auzeau, ne vedeau, ziceau, oare ce ziceau, vecinii-n sus și-jos, niște mici dumnezei care băgau, după caz, like-uri, love-uri, ha-ha-uri, comentarii, share-uri, seen-uri și unfriend-uri. Nu ne-au convenit schemele astea, dar ne-au intrat în sînge, bunica a fost mereu o femeie dîrză. I-am explicat, nu demult, cum stau lucrurile acum, -auzi, buni, să știi că există un fel de rețea mai șmecheră, așa și pe dincolo. A ascultat: vasăzică, a spus, te lauzi pe fesbucu’ ăla și aștepți să vezi ce zice unu’ sau altu’? Da, am spus. Și poate să vadă oricine? Da, fix așa. Hm, atunci nu-i chiar așa bun, a zis. Mai bine numa’ cu vecinii, măcar ăștia te cunosc și te mai ajută.

Meci nul, așadar. Nu ne-a convins, n am convins-o, iată rezumatul. 

Unu: bunicii nu i-a trebuit cont pe fesbucu’ ăla. 

Doi: unii dintre cei care au trecut prin mîna ei au mormăit, dar au plecat capul și s-au străduit mereu să păstreze aparențele (cu vecinii, cu toată lumea), alții s-au încăpățînat și, la un moment dat, s-au îndepărtat (de vecini, de toată lumea), iar alții au stat în joc de glezne. Gata, recunosc, sînt și aici, și acolo, în toate categoriile astea – nu prea-mi iese cu vecinii, devin cam constipat în preajma lor. Transpir, mă bîlbîi, de-astea. Dar, uneori, cînd mă aștept mai puțin, apar situații care ne apropie. Și puf, mă înmoi, ca să zic așa.

Bun! Vecini.

S-a oprit în dreptul meu și a rîs. Era puțin bizar, de zece ani, de cînd eram vecini, nu ne spuseserăm altceva decît ’mnăziua și ’mnăseara. De ce s-a oprit? De ce a rîs? Aveam șlițul descheiat? Nu. Un muc, ceva? Nu, imposibil! N-am așteptat mult. Vecine, pot să ți pun o întrebare indiscretă? a zis. Ha?! Am dat din cap, da, dă-i drumul, ce să-i fi spus, nu, nu poți, lasă-mă-n pace, ciudatule? S-a scărpinat în cap. Auzi, ce-i cu puloverul ăsta, io te știam băiat serios, a zis. Poftim?! Unde bătea? Ce-avea puloverul? Era găurit? Pătat? Prea colorat, poate? Ce naiba, era vorba de o întrebare indiscretă și uite-l pe ăsta, că pulover, că băiat serios, se uita la mine și rînjea. Da’ ce-are puloveru’? am întrebat, mai mult ca să nu tac. A rîs iar și a urlat: are burtăăă, băăă, hă-hăăă! 

Nu mi-au venit în minte decît replici stupide, gen tu ai burtoc, bă, și ești și chel pe deasupra. Așa că n-am zis nimic. M am hlizit și mi-am văzut de drum. A, și mi-am supt burta. Un pic. 

E opt dimineaţa. Ies să-mi iau o cafea de la o bodegă. Showtime: o rablă de Golf cu uşile larg deschise, un tip spart, o sticlă de vodcă, Paraziţii. Îl recunosc pe ăla, stă prin zonă. Comand cafeaua şi aştept să vină gaborii. Aşa e în cartier. Băieţii fac scandal, vînzătoarele amenință cu Poliţia, pînă la urmă totul se rezolvă în mod amiabil. Azi e altfel. Tanti de la bodegă e altfel. Îşi pune mîinile-n cap, vai de mine şi de viaţa mea, cu ce ţi-am greşit, Doamne? Apoi, către scandalagiu: hai, puiule, te rog eu, te rog eu mult de tot, du-te acasă şi culcă-te! Gurrrreaaa! urlă tipul. Se mai clatină un pic pe Paraziţii, trage un gît de vodcă şi urlă din nou: băă, maaami, mi-i foame! Vînzătoarea apucă o pungă de chips-uri şi i-o aduce în grabă.

Cere cîteva cutiuţe de lapte condensat. Cîte, domnu’? Sînt un pic mai în spate, îl recunosc, e moșul de la trei. Fost boxer, am auzit. Haideți, domnu’, cîte? Nu multe. Vrea numai să-şi facă un pireu. Cîte, spuneți! Cîteva, acolo. La ce să dea 4 lei pe un litru? El nu bea lapte. Nevesti-sii îi plăcea, da’ s-a prăpă… Gata, ziceţi odată, cîte? Vreo cinci bucăţi, așa. Oare or fi destule? Cît să-i dea gust la pi… Un leu cincizeci. Un leu şi… da’ cît îi una? Cît să fie, treizeci de bani, vă dau sau nu? Păi, cum vine asta, treizeci de bani? Ori cinci, face mai mult decît pireul! Mai bine pune el apă. Merge şi-aşa. Dă să plece, apoi se răzgîndeşte, să-i dea numai trei, să aibă totuşi un pic de gust. Şi să-i ia naiba pe toţi, cu învîrtelile lor, că uite…

Bătrînul tace brusc şi dă din mînă a lehamite. Plăteşte, ia cutiuţele, le pune n buzunar, se-ntoarce, mă vede. Îl salut, se uită lung la mine, parcă nu știe exact de unde să mă ia. Mă uit în ochii lui, cu un fel de… da, mă uit cu milă. Cu milă! Moșul își încleștează pumnii, fornăie, are privire de ring de box. Transpir, îl ocolesc. Ziceți, domnu’! Ce dracu’ voiam să cumpăr?

M-am mutat la casă. Știu cum îl cheamă pe cîinele vecinului, dar habar n-am cum îl cheamă pe vecin. Cu toate că mi-a împrumutat un clește tip papagal. 

Un an mai tîrziu: m-am împrietenit cu vecinul pe Facebook.

Acum o săptămînă: în timp ce butonam, am aflat că a murit Ursu. Și că avea 16 ani. Am ieșit din casă, am făcut doi pași, m-am uitat în curtea vecinului. Într-adevăr, Ursu lipsea. Am scos telefonul și am apăsat pe sad. Și chiar eram trist.

Altfel, sîntem bine. Și eu, și bunica. Mai ales eu. Cei mai mulți dintre vecinii ei de o viață nu mai sînt, iar ăia de acum seamănă cu mine. Așa că adun nucile cînd am chef. 

Bogdan Munteanu este scriitor.