Nepăsarea, pentru mine, îmbracă multe forme, de care eu mă lovesc în fiecare zi. Eu în continuare cred că, pentru a putea schimba ceva în bine în țara asta, trebuie să renunțăm la starea crasă de nepăsare, adică fiecare dintre noi trebuie să pună mîna și să facă, concret, ceva. Că mobilizează vecinii să facă curat în fața blocului, că-i mobilizează să curețe satul, pădurea ori rîul, sau culege de pe stradă singur gunoaiele și le aruncă la coș, că donează o plăcintă omului fără adăpost de la colț, că sesizează o instituție cînd ceva nu e în regulă sau cînd i se face o nedreptate, că ajută o bunicuță să traverseze strada, că aduce la „Copacul cu fapte“ bune trei sacoșe cu haine și cinci pîini, că e voluntar la un ONG, că donează bani, alimente etc. unui ONG sau unei biserici sau unui copil sau unui bătrîn (sau are grijă de el) sau unui centru de plasament sau unui centru de bătrîni, că le explică oamenilor din jurul lui de ce trebuie să semneze pentru anumite campanii, că se ocupă de strîns semnături, că merge la proteste, că îi atrage atenția, frumos, șoferului de autobuz, vînzătoarei sau casierei de la oricare instituție cînd nu vorbește frumos, sau unuia care claxonează ca nebunul în trafic, că nu mai traversează pe roșu, ca să învețe și adolescentul ăla care întîmplător e pe lîngă el și crede că uite, se poate, și lista poate să curgă la infinit. A, și obligatoriu de mers la vot și de votat cu capul.

E nevoie de renunțat la nepăsare inclusiv pentru copiii voștri, care au nevoie de exemple pozitive, în primul rînd, de la voi. Pentru că așa cum îi veți educa, așa îi veți avea, inclusiv la bătrînețe, cînd voi veți avea cea mai mare nevoie de ei, și nu invers.

Nepăsarea costă viața

Aș fi numărat toate mașinile care ne-au depășit zilele trecute pe drumul de la Sighișoara către București sau care au depășit alte mașini mai mari sau mai mici, în curbă periculoasă, pe linie continuă sau cu 200 la oră, dar, drept să vă spun, n-am avut curaj. Și ne mai mirăm că sîntem pe primul loc în Europa la accidente rutiere! Păi, să nu ne mai mirăm, căci sîntem un popor de inconștienți cu diplomă, nu ne pasă nici de viața altora, nici de viața noastră. Dar noi ne credem viteji și, mai mult, avem senzația că nepăsarea și prostia nu costă. Ba ne costă viața, scrie în statistici. Și din cimitir nu ne mai aduce nimeni înapoi. Altfel, drumul spre Viscri, de la șoseaua națională pînă în sat, e plin, dar plin de gropi. Gropi din alea adevărate, nu gropițe în obraji. Și are vreo 8 km. Și nu e singurul, e plin de drumuri proaste peste tot. Rîurile, cîmpiile, dealurile, munții și plajele sînt pline de gunoaie. Prea multe case sînt lăsate în paragină. Defrișăm. Poluăm. Și lista poate continua la nesfîrșit. Adică nu ne pasă. Avem cea mai frumoasă țară din lume, păcat că nu știm și nu vrem s-o și iubim, ci doar ne batem joc de ea pînă la cer și înapoi. Dar o să vină și nota aia de plată, într-o bună zi.

Conserva și parpalacul

În fața blocului meu, pe partea cealaltă a străzii, se află o biserică. Lîngă biserică se află o bancă. Pe bancă se așază doi oameni ai străzii. Unul are în brațe o traistă improvizată, celălalt, o cutie.Vorbesc ceva și-apoi încep să facă schimb de niște lucruri. Unul scoate o haină, celălalt, o conservă. Cel care ia conserva se ridică mulțumit, o bagă repede în traistă, uitîndu-se în jur, cu frică. Cel care ia haina, un parpalac, se îmbracă și face o piruetă. Trocul e gata.

Omul cu traista pleacă fericit că are ce mînca în seara asta. Omul cu parpalacul rămîne îmbrăcat cu el, se îmbrățișează singur și începe să se legene.

Să nu risipiți nicicînd mîncarea

Azi am avut întîlnire cu prietenii la o pizza. Și după ce s-a săturat toată lumea, eu am strîns toate feliile rămase întregi și am cerut să fie puse într-o cutie, sub privirile un pic ciudate ale unora dintre colegi. Pînă acum vreo trei ani să știți că nu făceam asta, dar de atunci eu strîng mereu ce rămîne întreg în farfurii. Și apoi merg pe străzi pînă dau de cineva care pare să aibă nevoie de mîncare.

Așa că (și) azi am umblat cu pizza după mine. Pe drum m-am întîlnit cu trei oameni fără adăpost pe care îi și știu din vedere. Unul făcea karate cu el însuși, celălalt avea un băț din ăla de schi și tăia tot aerul din jurul lui, iar al treilea cînta ceva dintr-o arie de operă. Drept să vă spun, n-am avut curaj să opresc pe nici unul dintre ei, așa că am plecat mai departe, n-avea cum să nu mai apară încă unul măcar în calea mea. N-avea cum. La Muzeul Suțu, un tînăr se uita pe afișele de pe gard. Le citea de sus în jos și nu e prima dată cînd îl prind în flagrant. Murdar tot, atît de murdar încît primul impuls ar fi fost să îl ocolesc. Dar eu m-am dus la el, i-am întins cutia cu pizza, el a făcut ochii cît cepele, m-a întrebat dacă sigur e pentru el, mie mi-au dat lacrimile cînd am văzut cu cîtă frică a pus mîna pe cutie și am plecat. Glonț am plecat. Și cum mergeam eu spre casă, la un moment dat în spatele meu apare o prietenă: „Hurdubaia, să știi că băiatul ăla de i-ai dat tu pizza mai întîi a mirosit cutia și abia apoi a deschis-o.“

Știți ce voiam să vă spun, de fapt? Să nu risipiți nicicînd mîncarea, pentru că mereu vă va ieși în cale un om care n-a mai mîncat de nici el n-o mai ști cînd.

Îngeri și noi

Cînd să ies din bancă, văd un bărbat. N-are profilul unui om fără adăpost, e îmbrăcat ca un muncitor de șantier, curat, și cere oamenilor ceva de mîncare. Ceva de mîncare vrea și dă cu ochii de mine.

Pffff! – și doar am zis că mă ascund în borcanul invizibil, măcar cînd ies la alergat. Ți-ai găsit. Scot din borsetă niște bănuți, omul face ochii cît cepele și începe să urle: „Azi mănînc varză cu cîrnați de la cantină! Ați auzit? Azi mănînc varză cu cîrnați de la cantină!“ Spre el se întorc toți ochii din zonă, inclusiv ai unor bucătărese ce fumau înghesuite una-n alta.

Eu, pur și simplu, o iau la goană, fug, fug și nu mă mai opresc pînă în parc.

După cîteva ture de parc, pe o bancă văd, din depărtare, un om al străzii. De obicei, încerc să le ocolesc privirea, mă acopăr cu borcanul ăla invizibil. Dar acum nu pot să-l ocolesc. Mă opresc în dreptul lui. E tînăr, n-are mai mult de 35 de ani, îmbrăcat cu niște haine sărăcăcioase rău, rupte pe ici-colo. Stă îngîndurat, cu privirea în gol, cu mîinile împreunate și pare că vorbește cu Dumnezeu.

Pe el nu l-am mai văzut pînă acum.

Își ridică privirea în timp ce eu cotrobăi în borsetă. Scot niște bani și îi întind, deși omul nu deschisese gura. Nu, nu vreau bani, îmi spune el extrem de hotărît. Știu că n-ați cerut, vi-i dau eu, uitați, ca să aveți ce mînca azi. Nu, dar eu nu vreau bani, repetă el în timp ce se uită fix în ochii mei cu o sclipire inteligentă ce aproape că mă electrocutează. Îmi fac curaj și mă duc fix către el. Îi pun bănuții în sacoșa lipită de haina lui, în care zăresc, rapid, mai multe cărți.

Habar n-am de ce i-am spus mulțumesc, știu doar că am luat-o la fugă iar. M-am oprit gîtuită de durere și am izbucnit brusc în plîns, în hohote. De ce, de ce de acești oameni n-are nimeni grijă?

Slavă Domnului că era cu mine o prietenă, Oana, pentru că altfel toți bătrînii ăia de pe bănci ar fi chemat imediat Salvarea, spunîndu-le că o nebună vorbește singură, plîngînd, prin Cișmigiu.

Oana m-a privit cu un fel de milă și m-a luat în brațe. Eu am continuat să plîng, întrebîndu-l pe Dumnezeu de ce. O să îl mai caut, poate cumva, cîndva, o să-l pot ajuta, îi spun eu Oanei. Nu puteam să intru în viața lui, brusc, cu papucul, și așa l-am făcut să se simtă prost că i-am lăsat bănuții ăia în sacoșă. Oana m-a luat iar în brațe și m-a privit cu un fel de mîndrie. Apropo, cîți oameni ai străzii ați numărat în ultima lună, de exemplu? Pe cîți i-ați văzut, pe cîți i-ați hrănit, pe cîți i-ați întrebat dacă au nevoie de ceva? La cîți dintre ei ați mers cu haine și încălțăminte?

Aș număra eu pentru voi, dar, sincer, mi-e frică. Da, aș auzi un „dar nu e treaba noastră“, iar eu v-aș spune că oamenii străzii nu dorm pe străzi de plăcere, ci că fiecare om fără adăpost are o dramă în spate, neștiută decît de ei.

Dar tu de ce ieși în stradă? Nu ai ce face acasă?

N-am lipsit de la nici un protest de la Colectiv încoace și nici n-am de gînd să lipsesc. Că era frig, că era cald, că aveam treabă, că-mi era foame, că-mi era somn. Am ratat două sesiuni la facultate din cauza lor, am dat cu piciorul unei mini-vacanțe la Bruxelles, am uitat să mănînc sau să dorm uneori. Sau n-am avut timp. Sînt supărată pe această țară și se simte deja asta, atît de supărată încît pentru mine singura cale de a-mi trece supărarea pe ea – de fapt, pe oameni – e să plec de aici.

Și nu pentru că mi-e lene să fac lucruri, nu pentru că mi-e lene să ies în stradă, ci pentru sănătatea mea mintală. Eu nu mai pot să merg pe străzile jegoase din București (apropo, am trecut azi prin fața magazinului Unirii, așa jeg n-am mai văzut de mult pe acolo, deși acolo e jeg permanent, dar azi putea primi și diplomă), nu mai pot să văd mîrlani care scuipă sau care put pe stradă ori în metrou, nu mai pot să văd numai fețe încrîncenate la ghișee, nu mai pot să suport traficul ăsta de rahat, plin de claxoane, de urlete și de oameni care nu respectă regulile de circulație, nu mai pot să aud cum se dă șpagă, chiar și dacă nu e cerută, nu mai pot să aud „Nu se poate“, nu mai vreau să am de a face cu oameni neserioși și nepăsători. Nu mai pot să văd oameni care latră non-stop cocoțați pe Facebook, dar care altfel nu mișcă nimic. Pur și simplu, nu mai pot. E alegerea mea și sper să îmi și iasă la un moment dat.

Dar voi ieși de fiecare dată cînd e nevoie în stradă, voi lupta întotdeauna pentru drepturile mele și ale oamenilor nevoiași, voi duce mai departe toți copacii din capul meu, îmi voi iubi țara toată viața, pînă la cer și înapoi. Pentru că mie îmi pasă.

Cristina Hurdubaia este jurnalistă, fondatoare a acțiunii sociale „Copacul cu fapte bune“.

Foto: Andrei Ivan, proteste Bucureşti, februarie 2017