Ar fi o ipocrizie să mă plîng. A recomanda cărţi e o îndeletnicire plăcută, voluptuoasă şi simplă. Iar cînd ai norocul s-o faci într-o rubrică TV, fie ea şi de cinci minute, te alegi cu un dublu spor: de venituri şi de notorietate. Dacă Miron Costin ar fi avut un post TV la care să vorbească despre „cea mai frumoasă şi mai de folos zăbavă“, poate că ar fi rămas cu capul pe umeri şi la propriu, şi la figurat. Ba chiar i-ar fi bătut obrazul lui Constantin Cantemir vodă şi i-ar fi murmurat – nu la Ureche, ci la ureche – „Constantine, cam te miri“ (licenţă de topică, ştiu).

Aşa mătăsoasă cum se vede din afară, o rubrică de carte are cîteva capcane, mai cu seamă cînd cel care face sugestiile de lectură e, cum stau lucrurile în cazul meu, editor şi scriitor. Din fericire, nu mă iubesc într-atît încît să-mi recomand propriile cărţi sau traduceri. Asta nu mă fereşte însă de bănuieli nedemne. Cum sus­picionita face parte, alături de scenaree şi duplicitoză, din bagajul obligatoriu al patologiei băştinaşe, la nici două luni de la prima ediţie din Dă-te la o carte, conducerea postului TV unde ţin rubrica a primit o sesizare din partea unei persoane cu mai multă rea-credinţă decît vigilenţă. Pasămite aş fi transformat pastila literară într-o platformă de reclamă pentru Humanitas, unde, se ştie, sînt senior editor. Mi-a fost uşor să demontez acuzaţia: îmi începusem rubrica prezentînd o carte scoasă de concurentul principal al Humanitasului, iar în şapte ediţii, cîte se adunaseră la momentul reclamaţiei, vorbisem despre şapte cărţi apărute la şapte edituri. Am aflat totuşi ce obţii cînd prelingi trei stropi de venin într-un polonic de miere. Şi am mers mai departe.

Două sînt sentimentele care mă însoţesc de fiecare dată cînd îi invit pe oameni să se dea la o carte. Nu-mi dau seama care e mai puternic, mai influent, mai apăsător. Primul e nedreptatea; al doilea, sfiala. Le iau pe rînd.

Nedreptatea care mi se plimbă braţ la braţ cu umbra e rodul unui contrast. Îmi trec prin mînă şi pe sub ochi zeci de cărţi pe săptămînă, dar nu pot să vorbesc decît despre una. Spre deosebire de Dan C. Mihăilescu şi Cezar Paul-Bădescu, am o singură apariţie de cinci minute pe săptămînă, ceea ce mă obligă să sacrific inevitabil cărţi care ar fi meritat mai mult. Bucuria de-a recomanda cărţi e dublată de nedreptatea implicită a fiecărei opţiuni. De ce Eco şi nu Pamuk? De ce Hrabal şi nu Vargas Llosa? De ce Octavian Soviany şi nu Tania Radu sau Adriana Babeţi? De ce nu am timp şi spaţiu pentru oamenii de ispravă care nu numai că scriu literatură, dar o şi ajută? De ce nu găsesc cinci minute pentru Robert Şerban sau Daniel Vighi? (Tot o să găsesc, promit.) De ce nu obţin une juste mesure între autori şi autoare? De ce n am prezentat nici un grec şi nici o ucraineancă? De ce nu sînt mai generos cu poezia şi cu teatrul? Şi tot aşa.

Al doilea sentiment de care nu pot (şi nu ştiu dacă vreau) să scap este, scriam mai devreme, sfiala. Iar sfiala asta curge dintr-un soi de autosubevaluare neprefăcută. Te întrebi (eu cel puţin o fac) dacă eşti cu adevărat la înălţimea rubricii tale. Dacă dispui de argumente şi de îndreptăţiri. Cînd citeşti doar pentru tine, eşti liber să ai ce criterii doreşti sau să te lipseşti cu totul de ele. Cînd faci recomandări de lectură, îţi pui discernămîntul în slujba altora, ceea ce obligă la alt tip de comportament. Eşti dator să scoţi la iveală edituri de plan secund, dar meritorii. Eşti dator să pui conul de lumină pe debutanţi cu talent, dar fără o maşinărie de marketing în spate. Eşti dator să nu persecuţi o carte, o colecţie sau un autor pentru că-ţi displace editorul. Eşti dator să fii viu, convingător şi curat în toate alegerile pe care le faci. Agenda ta trebuie să fie agenda unui cititor cu bani şi cu timp de lectură, însă lipsit de ghidaje.

Ajuns aici, şi fiindcă sîntem în buza vacanţei, împing în faţă o carte cu fabulă, trepidaţie şi lipici. Se intitulează Diavolul din oraşul alb şi a apărut în colecţia „Narator“ a Editurii Publica, în traducerea lui Alex Moldovan şi a Marianei Buruiană. Este o poveste-spectacol despre creaţie şi distrugere în America sfîrşitului de secol XIX, înăuntrul şi în preajma Expoziţiei Universale de la Chicago.

Radu Paraschivescu este scriitor.