Ce este România neîmblînzită?

În cuvintele cele mai simple, un film documentar despre natura din România. Pelicula durează 90 de minute și cuprinde secvențe filmate în zone precum Munții Carpați, Delta Dunării, rîul Mureș, Histria. Documentarul înfățișează natura țării, așa cum arată aceasta de la un anotimp la altul: începe cu cadre iernatice, trece prin toate celelalte anotimpuri și se încheie cu imaginea unei păduri înghețate de revenirea gerului. Ciclul unui an, așadar. Conceptul documentarului, firul roșu care subîntinde toată povestea, este lupta vietăților pentru supraviețuire. Lupta dintre specii, dar și lupta cu diferitele ordalii ale anotimpurilor: vifor, arșiță, hrană greu de găsit etc. În centrul atenției se află fauna, deși secvențele despre floră nu lipsesc.

Cine a realizat filmul?

Sînt trei organizații mari și late care se află în spatele proiectului. Mai întîi, o casă de producție din Marea Britanie. Se numește Off the Fence, are sediul la Bristol și, de mai bine de douăzeci de ani, se ocupă cu realizarea de filme documentare. Ei au făcut România neîmblînzită. Ei au livrat profesioniștii, tehnica și experiența de care e nevoie pentru a pune pe lume un astfel de lungmetraj. Celelalte două organizații-cheie sînt Auchan Retail România și The European Nature Trust, finanțatorii demersului. Presa de la noi relatează, arareori, binefacerile datorate marilor companii, dar Auchan e printre organizațiile care au avut mereu și altfel de mize decît cele strict economice. Companiile fac, adeseori, mult bine. Numai toamna trecută, de pildă, Auchan a organizat o acțiune silvică uriașă la nivel național, acțiune în urma căreia au fost plantați 85.000 de puieți. Cît despre The European Nature Trust, aceasta e o organizație non-guvernamentală preocupată de mediu. La noi în țară, derulează programe de educare a elevilor în spiritul respectului pentru natură. Ca să rezum, triumviratul dindărătul României neîmblînzite arată așa: o casă de producție, o companie, un ONG.

Cînd a început lucrul la film și cum a arătat procesul de producție?

Aș delimita două etape: perioada de producție și perioada de post-producție. Perioada de producție înseamnă intervalul de timp în care s-au făcut filmările. Acest interval a început în toamna lui 2016 și s-a terminat un an mai tîrziu, în toamna lui 2017. În această etapă, Off the Fence au avut libertate totală de acțiune: au ales în ce locuri din România vor filma, au decis ce specii și ce fenomene naturale merită luate în cătare, au trimis cameramani și tehnică în zonele unde s-a turnat. S-a filmat în 18 regiuni, s-a folosit un contingent de 22 de cameramani, s-au obținut sute de ore de material video. Britanicii au călătorit mii de kilometri în România și au folosit toate tipurile imaginabile de vehicul: automobil, avion, elicopter, barcă, sanie motorizată, mașinuță de golf.

A doua etapă a început atunci cînd, întregul material video odată adunat, Off the Fence a trimis în România un prim montaj, o primă versiune a filmului. Era, inevitabil, un material rudimentar, un șantier abia schițat, o promisiune de film mai degrabă decît un film. Totuși, acel moment din toamna lui 2017 a fost crucial. Dacă pînă atunci finanțatorii fuseseră o prezență mai degrabă palidă în cadrul proiectului (livrau banii și cereau, din cînd în cînd, unele rapoarte de activitate), începînd cu post-producția ei au devenit mai atenți la proiect și la filmul care, încet-încet, se încropea. Post-producția e etapa în care se decide ce secvențe rămîn în film și ce secvențe ies, etapa în care se compune muzica, în care se scrie o narațiune, în care se rafinează imaginile (culoare, lumină, limpezime), în care se înregistrează vocea actorului ce spune povestea. La urmă, toate acestea (imagine, muzică, voce) sînt puse laolaltă, pentru a obține produsul final. În cazul României neîmblînzite, post-producția a durat şase luni, după ce producția durase, ea, un an. În total, realizarea peliculei a pretins un an, șase luni și trei zile.

Care a fost rolul dvs. în toată povestea?

Vedeți, eu sînt un simplu intelectual umanist. Un literat. Nu am nici un trecut în industria cinematografică și nu am nici o pregătire științifică, atunci cînd vine vorba de plante și animale. În etapa producției, rolul meu a fost modic: îi mai întrebam pe cameramani prin ce zonă a țării se află, parcurgeam sumarele lor rapoarte de activitate, mă asiguram că ei primesc, lună de lună, sumele de bani de care aveau nevoie. Într-un rînd, în vara lui 2017, i-am și vizitat în Delta Dunării, unde se străduiau să filmeze cai și șacali. Am cunoscut, acolo, niște englezi simpatici, modești, perfect obișnuiți cu viața grea pe care o presupune filmatul în natură.

Contribuția mea a devenit substanțială în etapa post-producției, odată ce am primit prima schiță de film. Am preluat atunci, în mare măsură, efortul de coordonare a echipei. Lipsit de pregătire cinematografică și științifică, am încercat să compensez prin alte calități. Am o mare putere de muncă, o dorință aproape maniacală de perfecțiune, instincte artistice, un mod de lucru organizat, o anumită cultură a ideilor.

Și ce ați făcut, mai precis?

Am luat o serie întreagă de decizii artistice și ideologice. Am rafinat conceptul producției. Am văzut montajul propus de Off the Fence, l-am evaluat și, apoi, am propus o serie întreagă de modificări. Tot astfel am făcut la al doilea montaj, la al treilea montaj, la al patrulea, pînă cînd am ajuns la o variantă în acord cu viziunea mea. Iată, enumerate fără o ordine anume, cîteva dintre contribuțiile avute:

— am cerut să nu se filmeze în anumite locuri (bunăoară, Sarmisegetuza, aflată pe lista englezilor pentru finalul perioadei de producție)

— am cerut ca filmul să se deschidă cu 30 de secunde despre viața modernă din România (orașe, economie, cultură). Știam că pelicula va ajunge și în străinătate și mi s-a părut important să nu prezentăm țara ca pe un fel de paradis tropical, unde plantele și animalele au luat totul în posesie

— am cerut ca imaginile cu orașe să fie filmate în București, Cluj, Iași

— am ales ce imagini cu orașe rămîn, ce imagini cu orașe ies

— am scris primele rînduri ale filmului (cele dedicate urbanității)

— am cerut mai multe minute despre floră (primul montaj care ni s-a oferit focaliza excesiv asupra animalelor, neglijînd frumusețea și varietatea speciilor vegetale de la noi)

— am cerut ca minutele suplimentare despre floră să respecte conceptul general al scenariului, lupta pentru supraviețuire (așa se face că, la un moment dat, ni se vorbește despre cum plantele din Delta Dunării „luptă între ele pentru accesul la lumină“)

— am solicitat mai multe panorame (păduri vaste și înverzite, masivi muntoși, cîmpiile Deltei)

— am cerut scoaterea din film a unor secvențe (de exemplu, o secvență, mai degrabă fadă, dedicată șacalului din Delta Dunării)

— am cerut adăugarea unor secvențe (de pildă, o secvență cu o pasăre și puii săi)

— am solicitat scurtarea unor secvențe (un medalion de 5 minute dedicat cailor sălbatici a fost redus, la cererea mea, la jumătate)

— am sugerat mutarea unei secvențe din a doua jumătate a filmului în prima jumătate

— am cerut rescrierea completă a două scene (cea cu caii, de pildă, nu era, în primă fază, suficient de narativă)

— am cerut ca unele pasaje să fie mai puțin violente sau mai puțin dezgustătoare (imaginile în care o acvilă se înfruptă dintr-un iepure au fost eliminate)

— am cerut un balans cît mai fin între scenele dure și cele duioase. De asemenea, între scenele grandilocvente și cele hazlii (unul dintre montajele care ni s-au oferit era oarecum dezechilibrat, toate pasajele tandre sau comice fiind aglomerate în a doua jumătate a peliculei, după 45 de minute de ton sobru și secvențe „sîngeroase“)

— am scris încheierea filmului

— am verificat și îmbunătățit traducerea în limba română a narațiunii, modificînd sau rescriind complet o parte dintre replici

— m-am asigurat că, în sugestiile sale ecologiste, filmul nu va incrimina civilizația ca atare (orașe, modernitate, capitalism, tehnologie etc.) Putem îmbrățișa ecologia și fără să dăm de pămînt, pueril, cu tot ceea ce lumea occidentală a construit în ultimele două sute de ani

— m-am asigurat că hărțile sunt suficient de numeroase și, mai ales, uniform distribuite de-a lungul celor 90 de minute

— am cerut eliminarea unor clișee (o imagine cu „Sfinxul“ de la Bucegi, o panoramă traversată de un curcubeu, un citat din Regele Mihai etc.)

— am cerut ca imaginile din București să evite Casa Poporului (pe care numai zăpăceala a făcut să o transformăm într-un simbol al orașului) și blocurile muncitorești

— am cerut evitarea accentelor naționaliste („un colț de rai“, „o țară fără pereche“ etc.)

— am cerut ca în film să nu se vorbească, așa cum au tot făcut filmele și reportajele dedicate României, despre țărani, folclor, tradiții populare, sate (documentarul e despre natură, nu avea sens să încurcăm borcanele)

— am cerut ca muzica să nu aibă nicio inflexiune „etnică“ sau folclorică. Mi s-a părut important ca ambianța sonoră a României neîmblînzite să trimită direct la natură, la stihii, la munți și ape

— odată compusă și înregistrată coloana sonoră, am ascultat-o și am cerut refacerea unor pasaje din cîteva piese

— am cooptat în proiect un zoolog care a verificat, din punct de vedere științific, narațiunea (pentru punctele aflate în litigiu, profesorul a livrat bibliografie și a schimbat argumente cu specialiștii englezi din spatele documentarului)

— am condus sesiunile de înregistrare a vocii, cu actorul Victor Rebengiuc

— după sesiunea de înregistrare a vocii, am ascultat materialul rezultat și am indicat în jur de 100 de locuri în care, din punct de vedere tehnic, calitatea sunetului putea fi ameliorată. Banda avea, inevitabil, zgomote de fond, fluctuații de volum etc.

— la final, am lucrat, împreună cu unul dintre cei mai buni sunetiști din lume, aranjamentul sonor al filmului (volumul muzicii, al vocii și al sunetelor din natură; locul exact din film în care pică fiecare replică sau notă muzicală etc.)

Cum ați ajuns în poziția de coordonator al post-producției, cum de ați putut decide toate aceste lucruri?

Lucrez pentru compania care a finanțat filmul.

Cu cine ați mai colaborat, în tot acest timp? Cine a mai avut contribuții notabile la film, în afară de Off the Fence?

Aș evoca doi oameni care au avut un aport esențial și pe care publicul românesc nu are cum să-i cunoască. Unul dintre ei este Nainita Desai, compozitoarea muzicii. Nainita este o londoneză de 50 de ani, specializată în muzică de film. A semnat coloana sonoră pentru producții difuzate de BBC, Discovery Channel, HBO, National Geographic. De-a lungul anilor, a colaborat cu Werner Herzog, Bernardo Bertolucci, Peter Gabriel. În cazul României neîmblînzite, ea a primit montajul final al peliculei și a gîndit bucăți muzicale pentru fiecare cadru. O muncă gigantică, pentru că nu e suficient să scrii cîntece frumoase, trebuie ca fiecare notă să pice matematic peste microcadrul pentru care a fost gîndită. Odată scrisă partitura, piesele au fost înregistrate în două etape: o parte dintre piese, cu un grup de 16 instrumentiști profesioniști din Londra; celelalte, în Cardiff, cu BBC National Orchestra of Wales. Sesiunea din Cardiff, trebuie spus, a folosit 73 de instrumentiști.

Un alt colaborator decisiv a fost Andrew Wilson, sunetistul extraordinar pe care l-am evocat mai devreme. Cu o experiență profesională de peste 25 de ani, Andrew a lucrat pentru unele dintre cele mai prestigioase filme documentare din istorie: Monkey Kingdom, Bears, Earth, ­Deep Blue. Și, acum, pentru România neîmblînzită. Aranjamentul sonor final cu el l-am făcut. Peste ce imagine trebuie să pice o anumită replică? Cît de tare trebuie să se audă, într-o anumită secvență, muzica? Unde o plasăm, astfel încît să nu obtureze sunetele emise de animale? Pentru întregul film, răspunsul la aceste întrebări ne-a luat patru zile pline. A fost epuizant, pentru că a trebuit să vedem fiecare secvență de cîte zece ori. L-am înțeles perfect pe Andrew cînd, în a treia zi, extenuat, a exclamat nu prea englezește: „Îmi vine să mă urc pe un pod și să mă arunc!“

Care au fost mizele proiectului? Pentru ce ați investit atîta muncă?

Ne-am dorit un film educativ, care să stîrnească în tineri interesul pentru cunoaștere. De aceea am vrut și floră, și faună; de aceea am vrut toate mediile (terestru, acvatic, aerian, rupestru); de aceea s-a mers în mai multe zone din țară (nu doar în pădurile din Carpați sau doar în Deltă); de aceea am vrut să avem și mamifere, și pești, și păsări, și reptile, și insecte, și flori, și arbori; de aceea am folosit hărți; de aceea am vrut să avem toate animalele reprezentative din România. Ne a interesat, apoi, un film-spectacol, o operă de artă, o creație care să-i facă pe oameni să se îndrăgostească de natură. Numai dacă se îndrăgostesc, ei vor avea chemarea să o protejeze. A doua miză a peliculei este, deci, ecologică și strategia noastră a fost să îi cucerim pe oameni: imagini frumoase, o muzică așijderea, vocea unui mare actor, un text lucrat de literați, un epilog în care lirismul și apelul la responsabilitate își dau mîna. Pentru cele două obiective (1. tinerii trebuie să cunoască lumea de dincolo de orașe și 2. oamenii trebuie să se îndrăgostească de natură, dacă vrem s-o îngrijească), am sacrificat orice alte considerente.

Acum, la sfîrșit, sînteți mulțumit de ce a ieșit?

Cred că, din punct de vedere artistic, România neîmblînzită e o reușită. Imaginile și muzica sînt memorabile, textul e limpede, povestea curge. Cred că filmul e o reușită și din punct de vedere științific. Nu spun că nu pot fi descoperite inexactități, dar ansamblul ține. Pentru tineri mai ales, documentarul e o bună introducere în ceea ce va să zică natură. Mai sînt mulțumit și de mesajele morale ale filmului. Nu cred că am greșit în privința asta. Am vorbit despre frumusețea țării, dar am evitat notele naționaliste. Am făcut un apel ecologic, dar fără să cădem în acel extremism ideologic pentru care tot ceea ce face omul e vinovat și pentru care civilizația modernă e o rușine. Am preferat, în toate, moderația.

Aveți și nemulțumiri?

Regret că ultimele minute ale filmului nu arată 100% așa cum mi-am dorit. Dacă vă amintiți, apelul ecologic din final are două părți: o primă jumătate concretă, în care se trimite la problemele cu care se confruntă mediul din România; și o a doua jumătate mai poetică, menită să sensibilizeze privitorul, să miște ceva în conștiința lui. Din punctul meu de vedere, finalul ar fi fost mai izbutit dacă această a doua jumătate ar fi fost nu citită de narator, ci scrisă pe ecran, în 9-10 planșe succesive. Imaginile ar fi fost aceleași, dar muzica s-ar fi auzit mai bine, iar ruptura de registru (text scris, după 88 de minute de text vorbit) ar fi adus o noutate. Nu am reușit, însă, să raliez restul echipei la opinia mea.

Regret și faptul că, în perioada filmărilor, nu am stat mai aproape de echipa britanică. Am considerat întotdeauna că munca mea începe abia odată cu post-producția. Altfel spus, odată ce Off the Fence ne-au trimis un prim montaj. Cred că aș fi avut mult de învățat dacă i-aș fi talonat mai îndeaproape în prima perioadă. Aș fi învățat care sînt tehnicile de filmare, ce aparatură se folosește, ce trucuri intră în desaga obligatorie a unei astfel de producții, cum e să călătorești în condiții dificile, cît de improvizat se doarme într-o ascunzătoare. Pe scurt, cum se obțin imaginile miraculoase pe care ei ni le-au dăruit (și cu care eu și regizorul Tom Barton am jonglat, apoi, oarecum nonșalant).

Regret, în ultimul rînd, că am început să fac declarații publice înainte să cer un raport final amănunțit de la Off the Fence. Prioritatea mea, în acest proiect, a fost să îl fasonez din punct de vedere artistic și ideologic. Nu am căutat să aflu unde a fost filmat fiecare cadru, ce tehnici s-au folosit, cum s-au asamblat scenele în studio. M-a interesat doar ca, odată secvențele livrate, eu să dau întregului o direcție artistică și ideologică în acord cu viziunea mea. Așa se face că, în cîteva prime interviuri, întrebat fiind cu privire la chestiuni mai tehnice, am putut da și răspunsuri pripite, insuficient informate, în dezacord cu realitatea de pe teren. Nu e un lucru gravisim, dar nici mărunt. Îmi pare rău că am pus pe piață informații inexacte.

Filmul are și o versiune internațională...

Da, există versiunea românească, cu vocea lui Victor Rebengiuc, și există o versiune în limba engleză, cu vocea actorului Mark Strong. Sînt două filme, în fond. În vîrstă de 54 de ani, britanicul Mark Strong este cunoscut pentru rolurile din Stardust, Body of Lies, Sherlock Holmes, The Imitation Game, Kingsman. A jucat, de-a lungul timpului, alături de Leonardo DiCaprio, Colin Firth, Robert De Niro, Russell Crowe, Robert Downey Jr., Jude Law. În Marea Britanie e foarte cunoscut pentru serialele de televiziune în care a fost distribuit, ca și pentru cariera sa teatrală. Publicul românesc îl știe și din Closer to the Moon (filmul din 2014 al lui Nae Caranfil), unde Strong a avut un rol principal.

Ce urmează? Cum arată distribuția filmului?

România neîmblînzită rulează, acum, în cinematografe. În următoarea etapă, compania de distribuție Transilvania Film, condusă de Tudor Giurgiu, va organiza proiecții în cîteva dintre orașele care nu mai dispun, din nefericire, de săli de cinema. Pe termen mai lung, urmărim ca bucăți din film (ca și din arhiva masivă care stă în spatele său) să fie folosite în școli, ca recuzită didactică. Cît privește versiunea în limba engleză (Untamed Romania), aceasta va fi difuzată la televiziuni internaționale specializate în film documentar. Va avea, totodată, un parcurs festivalier. Pe 18 martie, de pildă, la Washington, pelicula a fost proiectată la unul dintre marile festivaluri de film ecologic din lume. O a doua proiecție-eveniment a fost găzduită la Londra, pe 9 mai, de BAFTA (British Academy of Film and Television Arts).

Pentru cei care ar dori să afle și care a fost bugetul filmului, ne dați detalii?

Toți oamenii pe care i-am pomenit (echipa de la Off the Fence, actorul Mark Strong, sunetistul Andrew Wilson, compozitoarea Nainita Desai) fac parte din elita mondială a filmului documentar. Ca să strîngi în jurul tău asemenea oameni e nevoie de bani. Realizarea României neîmblînzite a costat un milion și jumătate de dolari. Bănuiesc că e cel mai mare buget din istoria filmului documentar autohton. Și, trebuie spus, în această sumă nu intră banii cheltuiți cu distribuirea, promovarea și alte proiecte colaterale pe care le pregătim sub egida România neîmblînzită.

Un gînd de final?

Cred că filmul își serveşte bine scopurile: instruiește cu privire la vietățile reprezentative din România și hrănește sensibilitatea ecologică a oamenilor. Sînt foarte fericit că am lucrat la documentar. Zeci de mii de copii îl vor vedea și vor înțelege cît de vastă e lumea în care trăim. Cît de complexă, cît de frumoasă, cît de crudă, cît de inocentă, cît de hazlie, cît de grandioasă, cît de fragilă. Sînt 90 de minute care sper să marcheze o generație.

Întrebările aparţin redacţiei.

Foto: Max Milligan