Unul dintre elementele care au marcat cel mai profund tranziția de după 1989 a fost transformarea radicală a problemei diversității, așa cum era aceasta prezentă istoric în România: anume, de la centralitatea „problemei naționale“ (compatibilitatea diferitelor etnii conlocuitoare cu construcția statului-națiune) la complexitatea identitară (acceptarea principiului non-discriminării pe baze de gen, vîrstă, dizabilitate, orientare sexuală etc.). Imaginarul politic încă centrat pe imperativul unității naționale și atotprezența unui vocabular istorizant și etnicizant au făcut această tranziție nu doar dificil de înțeles, ci și dificil de gestionat. 

Deja de dinainte de 1918, problema principală în mintea celor care construiau statul modern român era cea a diversității etnice. Alte diferențe erau subsumate în mare parte chestiunii etnice, iar statul român a continuat să-și gîndească propriile comunități în termenii unor blocuri unitare etnic și omogene lingvistic și religios. Diversitatea acestor categorii etnice rămînea o problemă centrală pentru definirea națiunii române, ce oscila mereu între o definiție etnică a purității simplificatoare (poporul român, adică etnicii românii) și una civică dificil de concretizat (cetățenii români, indiferent de naționalitate). Regimul comunist își propunea de altfel să dezvolte „relațiile de înfrățire între oamenii muncii români, maghiari, germani și de alte naționalități“, recunoscînd persistența distincției etnice acolo unde diferența de clasă fusese deja eliminată.

Ideea că România era un stat multietnic era, cu alte cuvinte, faptul politic major al construcției statale dificile. În ultimii ani, însă, diversitatea a căpătat cu totul alte chipuri. Etnia este acum un element mai degrabă secundar în raport cu revendicările mult mai puternice legate de gen sau orientare sexuală. Cu toate acestea, instituțiile românești încă sînt gîndite în paradigma gestionării diversității etnice, și prea puțin a noilor forme ale diferenței. Există reprezentare în Parlament pentru minoritățile naționale, dar nu există (încă) paritate de gen. Societatea românească, laolaltă cu instituțiile ce o structurează, își arată perplexitatea în fața acestor noi figuri ale diferenței, cu atît mai mult cînd e vorba de complicațiile intersecționalității. Cum arată această perplexitate?

Cel mai bine se vede această schimbare în faptul că, potrivit unui Eurobarometru din 2015, toleranța față de alegerea unei persoane din alt grup etnic în cea mai înaltă poziție în stat a progresat între 2012 și 2015 considerabil (+20%). 50% erau în 2015 total confortabili cu o asemenea alegere, 20% moderat confortabili, iar alți 14% erau indiferenți. Doar 22% încă se pronunțau total împotrivă, în scădere cu 6% față de 2012. De altfel, această modificare în rîndul opiniei publice s-a văzut reflectată și în alegerea lui Klaus Iohannis ca președinte.

Schimbarea de paradigmă o vedem însă imediat ce ieșim din considerațiile generice privind etnia și religia, și ajungem la diferențele concrete. Potrivit aceluiași barometru, doar 69% din români se simt confortabili să lucreze alături de… un ateu. Este procentul cel mai mic în Europa (media europeană este 87%). Ne menținem cu procentele cele mai scăzute și cînd e vorba de a lucra alături de evrei, musulmani, budiști. Mai puțin de jumătate din români ar accepta ca fiii și fiicele lor să aibă o relație amoroasă cu aceștia, și doar 51% ar accepta relația copiilor cu o persoană atee.

În fine, în privința persoanelor LGBT, românii sînt cel mai puțin convinși că acestea ar trebui să beneficieze de drepturi egale cu persoanele heterosexuale. Tot cele mai scăzute procente sînt de acord cu legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Contrastul aici față de media europeană, nu doar față de țările cu cele mai mari procente, este considerabil (peste 40 de puncte procentuale). Nu în ultimul rînd, în 2015 românii se opuneau cel mai tare din Europa (59%) la ideea de a avea un președinte LGBT, precum și la ideea de a avea colegi de muncă din comunitatea LGBT (44%, față de 13% media europeană). 66% din români refuză ideea ca fiul sau fiica lor să fie într-o relație cu o persoană de același sex.

România a ratat echivalentul unui mai ’68 – nu doar din cauza faptului că regimul comunist privilegia indistincția socială ca principiu de structurare politică, ci mai ales pentru că anii ’70 ’80 sînt exact anii revenirii în forță a imaginarului politic naționalist stimulat și exacerbat de regimul lui Ceaușescu. Asta face ca, după 1990, societatea românească să rămînă, pe de o parte, profund mobilizată într-un discurs etnicizant al construcției naționale, iar pe de altă parte, total nepregătită față de accelerarea revendicărilor identitare ce nu fac apel la limbă și la etnie. Nu e însă cazul să fim pesimiști: pînă acum nici unul dintre salturile modernizatoare ale societății românești nu a fost scutit de contratimpi și perplexități majore. 

Camil-Alexandru Pârvu este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.