„Munca mea e să creez o piesă inspirată din realitate“ - interviu cu dramaturgul Peca ŞTEFAN

Publicat în Dilema Veche nr. 576 din 26 februarie - 4 martie 2015
„Munca mea e să creez o piesă inspirată din realitate“   interviu cu dramaturgul Peca ŞTEFAN jpeg

Cît de importantă e în textele dvs. documentarea realităţii/locului/oamenilor despre care scrieţi? 

Orice text al meu pleacă de la un tip de documentare. Prima formă de documentare, de care am devenit din ce în ce mai conştient pe parcursul anilor, e cea a realităţii mele subiective. Cred că este esenţial pentru un scriitor să fie conectat activ la ce i se întîmplă pe plan uman, la cum procesează şi se raportează la realitatea exterioară. E un exerciţiu continuu de introspecţie care te ajută să înţelegi ce e important pentru tine, ce te interesează în cel mai urgent mod. Şi de acolo poţi să pleci apoi în cercetarea celorlalţi. În al doilea rînd, la fel de neîntrerupt se întîmplă o formă de cercetare ca observaţie care, la mine, se confundă cu defectul profesional: am nevoie să văd oameni, să-i privesc în acţiune, să-i aud vorbind şi să discut cu ei. „Defectul“ vine din faptul că sînt de foarte multe ori extrem de conştient de asta. La fel studiez spaţii, arhive, muzică. De multe ori îmi notez cînd ceva mă impresionează, mici detalii care îmi spun lucruri mari. 

Care e piesa la care munca pe teren a fost cea mai îndelungată, mai complicată? Şi de ce? 

La final de 2013 şi începutul lui 2014 am făcut o cercetare despre vîrste şi procesul de a îmbătrîni pentru o piesă pe care am fost comisionat s-o scriu în cadrul proiectului european

în cazul meu o coproducţie între teatrul din Karlsruhe şi Teatrul Naţional Timişoara. Subiectul fiind amplu şi fascinant, a presupus o cercetare care s-a desfăşurat pe parcursul a aproape şapte luni. În cercetare a existat şi o perioadă de teren, interviuri cu oameni de diferite vîrste din Timişoara şi Karlsruhe bazate pe un chestionar extrem de amplu, dar şi o documentare îndelungată din diferite alte surse: statistici, teorie, lucrări ştiinţifice, literatură sau film. Toate aceste descoperiri au trebuit filtrate şi transformate în structură dramatică într-un timp destul de scurt. Am ajuns, în final, la un spectacol în care oamenii îmbătrînesc împreună 60 de minute, iar în cursul acestor minute pot lua decizii care schimbă practic configuraţia a ceea ce văd în seara respectivă, dar şi la faptul că felul în care alegem să „îmbătrînim“ (sau nu) împreună este esenţial. Complexă şi delicată a fost şi cercetarea făcută împreună cu colegii mei din dramAcum, Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean, în 2010, pentru spectacolul

documentînd practic un extrem de complex experiment social şi uman. La fel de complicată este cercetarea pentru proiectul-serial pentru care scriu la New York cu PopUp Theatrics,

, care explorează, într-o suită de spectacole pe stradă, viaţa în diferite cartiere din Manhattan. 

Cum faceţi concret? Care e procesul? Vă duceţi într-un loc cu o idee şi săpaţi ca să vedeţi ce găsiţi? Sau o descoperiţi pe parcurs? 

În general, sînt foarte diferite abordările de la proiect la proiect. Dar cred că aş putea vorbi despre cîteva constante. În primul rînd, ideea sau subiectul (pre)există. Şi trebuie să te incite, să fie relevant mai întîi pentru tine, să înţelegi de ce, subiectiv, rezonezi major cu acea temă sau subiect. Apoi urmează o documentare din arhive (text, imagine, audio), tot ce există deja „înregistrat“ într-o formă sau alta. La această documentare se revine non-stop, chiar şi după o fază de interviuri. O altă constantă este organizarea unei perioade de interviuri, în care „uneltele“ pot varia foarte mult: de la un chestionar cvasi-sociologic, sau un set de interviuri filmate, pînă la extrem de relaxate discuţii în care singura formă de a consemna este hîrtia şi pixul sau note în telefon. În proiectul

un ciclu de piese despre oraşe mici ale ţării, la care lucrez din 2008 împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, cercetarea îşi propune să fie extrem de subiectivă, niciodată nu înregistrăm interviuri, ci doar notăm, fiindcă e foarte important pentru noi să obţinem o foarte puternică primă impresie. Observaţia joacă un rol la fel de important în acel proiect, ne documentăm propriile descoperiri vizuale într-un loc (spaţiu) în care trăim pentru prima dată. Nu în ultimul rînd, echipa cu care lucrăm e supusă la acelaşi demers de investigaţie: actorii sînt intervievaţi, echipa tehnică la fel. În alte proiecte, precum amintitele

sau

, cercetarea are loc la polul opus: majoritatea interviurilor au fost filmate, sînt construite chestionare foarte amănunţite, care apoi sînt adaptate în funcţie de cei intervievaţi. Ca exemplu de cercetare atipică, am experimentat lucrînd cu grupul ERRO din Brazilia şi un tip de cercetare performativă. În pregătirea piesei

am participat împreună cu grupul la diferite acţiuni invizibile, cu obiective extrem de concrete, pe străzile din Florianopolis. Inclusiv intervenţia în spaţiul public, un tip de performance, poate fi o formă validă de cercetare şi pregătire a unui viitor spectacol. 

O a treia constantă în acest proces presupune că, după ce şi eu, şi regizorul avem tot materialul cercetării, are loc o discuţie în care analizăm la sînge ce ne interesează şi ne incită cel mai mult. Aici pică, fără milă, tot ce ar fi interesant în sine, dar nu rezonează cu sensibilitatea noastră artistică. Din cauza asta încadrez momentul ăsta la tipul de cercetare introspectivă de care am vorbit la început. Abia după acest moment trec la scrierea textului, ceea ce presupune în cazul meu o muncă de creaţie în care ficţiunea e extrem de ancorată în realitatea investigată şi în documentarea realităţii mele subiective. Eu lucrez ca autor dramatic în primul rînd, din cauza asta nu fac teatru „documentar“, ceea ce cred că e bine de precizat în acest context. Munca mea nu este să editez, să mixez sau să organizez dramaturgic un text „verbatim“, ci să creez o piesă inspirată din realitate. 

Teatrul documentar mi se pare că a cîştigat teren şi la noi în ultimii ani. La alţii cum e? 

Teatrul documentar există, în diferite formule, de foarte mulţi ani. De la formule „verbatim“ cu actori (texte şi imagini din arhive, transcripturi din interviuri – vezi The Civilians în New York), formule

Rimini Protokol cu actori şi oameni obişnuiţi (subiecţii reali ai cercetării îşi spun povestea proprie, participînd direct în spectacol, uneori spectacolele sînt „jucate“ exclusiv de adevăraţii subiecţi), mix-uri între „verbatim“,

şi ficţiune (Gob Squad, Belarus Free Theatre), teatru documentar de stradă (ce se întîmplă în India e un foarte interesant exemplu), acest tip de teatru cred că are două funcţii majore, oriunde s-ar întîmpla: să îţi aducă la cunoştinţă existenţa unui subiect social-politic-economic extrem de important şi/sau marginalizat şi aspectele sale umane neştiute încă şi, prin asta, să creeze dezbatere şi apoi schimbare. După părerea mea, calitatea artistică face prima şi majora diferenţă: oricît de interesant ar fi subiectul, prefer să-l iau din presă decît transpus de artişti netalentaţi. La fel, etica demersului e foarte importantă pentru mine – din cauza asta, eu personal evit formulele documentar pentru că nu aş dormi bine noaptea să semnez texte care aparţin altora, după ce le-am aranjat ca să-mi dovedească sau justifice mie un anumit punct de vedere. Mereu rezonez cu producţii de teatru documentar care îşi asumă în discurs subiectivitatea demersului, chiar dacă de multe ori asta le scoate din sfera strictă a acestei categorii de „documentar“. Şi trebuie să spun că rezonez foarte mult şi cu teatrul documentar-comunitar, care nu se adresează neapărat publicului burghez care îşi permite să vină la teatru, ci merge în mijlocul celor despre care vorbeşte. Această ultimă formulă mi se pare cea mai relevantă şi mai puternică. 

Care e piesa/spectacolul cel mai interesant/curajos pe care l-ai văzut (în zona asta)? 

Cel care îmi sare în minte acum este

, al regizoarei Yael Ronen, cu actori germani, israelieni şi palestinieni, membri ai companiei ei. Tema era „vinovăţia“ aşa cum e ea resimţită sau moştenită de membrii unei generaţii care nu mai au nimic în comun cu bunicii lor, dar şi redefinirea termenilor de „traumă“, „victimă“ şi „călău“. Era un spectacol extrem de viu, bazat pe cercetare, în care nu se evita nici un adevăr incomod, de la Holocaust pînă la Statul Israel şi Hamas, din perspectiva celor trei generaţii. În România, chiar dacă iarăşi nu se încadrează, din punctul meu de vedere, în formula clasică a teatrului documentar, cele mai puternice şi inventive (curajoase în creaţie) mi se par spectacolele Gianinei Cărbunariu,

La Gianina, documentul, spiritul critic, ficţiunea şi talentul artistic se întîlnesc extrem de fericit.  

a consemnat Ana Maria SANDU 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.