Sîntem o nație de complexați? Să faci o asemenea afirmație, generalizînd, este, în mod cert, un faux pas pe toate planurile. Jurnalistic, în primul rînd. Cum ți-ai permite să spui, în mod public, că românii sînt complexați? Ai jigni, te-ai erija într-un judecător suprem și ai arunca o sentință de dispreț la adresa sănătății mentale a unui întreg popor.

Dar, pînă la urmă, ce sînt complexele? Care sînt tarele pe care le cărăm de generații, din spațiul comunist în spațiul democratic pe care pretindem că îl avem? Ce riscuri poartă rănile noastre ascunse, nevindecate sau prost cicatrizate?

Nu cred că există om care să nu se confrunte, din cînd în cînd, cu nesiguranțe. Pentru că, pînă la urmă, dacă este să vorbim despre cele mai vehiculate complexe, cel de inferioritate și cel de superioritate, acestea se referă, în esență, la nesiguranțele pe care cu toții le purtăm în noi. Cînd poți îmblînzi sentimentul de inferioritate, acesta capătă, uneori, chiar un aspect pozitiv: depășirea limitelor, motorul progresului. Alteori, însă, cînd aceste sentimente devin atît de copleșitoare încît ne lăsăm încălecați de ele, riscăm să ne abandonăm fricilor, să depunem armele și fie să ne lăsăm la pămînt, fie să mascăm rana cu o tichie de mărgăritar.

Ideea acestui Dosar a pornit de la un paradox pe care l-am observat de multă vreme. Oscilăm febrili între acea mîndrie fabricată, „noi sîntem români“, și lehamitea „așa sînt românii“ – iar prezentul ne confirmă, din păcate, faptul că între cele două atitudini, total eronate și total opuse, dorința de a ne crampona, fie de una, fie de alta, ne macină aproape toate energiile, lăsînd ca soarta țării să fie decisă de alții, cît timp noi ne strofocăm să fim ba pe vîrful muntelui, ba în adîncurile prăpastiei.

Pentru că, pînă la urmă, complexele sînt acele sentimente care își ies din matcă și ne paralizează întreaga putere de a acționa. Pînă la urmă, dacă e să punem cărțile pe masă, ceea ce contează pentru sănătatea unei nații este acțiunea canalizată. Personal, nu vreau nici să mor cu mîndria de gît și nici să mă complac în lehamitea care m-ar închide într-un turn de fildeș. Patima, de orice fel ar fi ea, provoacă derapaje de la rațiune. Iar un individ guvernat de patimă stagnează sau se scufundă. La fel și o țară.

Ilustraţie de Ion BARBU