Domnul Dan Pitic, de profesie manelist şi de vocaţie filozof, clarifică nişte lucruri în cîntecul „Cine-i şmecher, cine-i slugă“. Piesa e dedicată „Cordunenilor de la Iaşi“, însă are o bătaie binişor mai lungă. Deplîngînd ingratitudinea semenilor degrabă muşcători ai mîinii care-i hrăneşte, domnul Pitic oftează cu tremolo: „Roata se va-ntoarce o dată, / Şi-o să-mi bată iar la poartă, / Să-i întreb şi să-mi răspundă / Cine-i şmecher, cine-i slugă“. Sigur, rima nu are perfecţiunea de pe vremea Pleiadei, iar Dan Pitic nu se pretinde urmaşul lui Joachim du Bellay, însă mesajul e acolo, imposibil de ratat. Iar mesajul spune simplu: şmecherul nu poate trăi pe cont propriu. El nu îşi e suficient sieşi, ca opera de artă, şi nu poate evolua fără un decor şi un adversar care să-l pună în valoare. Un şmecher fără context e o absurditate. Nefiind anahoret şi netrăind în logica solitudinii, şmecherul simte mereu nevoia să se pună în relaţie cu ceilalţi. E un imbold simplu şi firesc, fiindcă şmecherul nu poate fi şmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de şmecher se obţine prin raportare, nu prin performanţă izolată.

Dan Pitic opune şmecherului sluga, deşi ceva din cîntecul lui trimite la un alt cuplu cu identităţi metaforice şi interşanjabile („din bucata mea de pîine, am hrănit un om şi-un cîine“). Analiza danpitică spune negru pe alb că şmecherul are semnul plus, iar sluga semnul minus. În mitologia manelardă, şmecherul e nobil, ocrotitor, sensibil şi empatic, pe cînd sluga ascunde în general o fire ticăloasă, oportunistă şi trădătoare. Servitorul e servil, susţine uriaşul domn Pitic, şi nu poate sluji decît din poziţia briceag, cu mintea inundată de gîndul revanşei. Sigur, manelistul nu l-a văzut pe Jean Gabin în Monsieur şi e greu de crezut c-o va face vreodată. Experienţa de viaţă acumulată în apropierea Cordunenilor şi a altor clanuri din aristocraţia interlopă i-a cimentat domnului Pitic convingerea că şmecherul e bun şi poate fi preluat ca model. Prin contrast, sluga nu respiră doar obedienţă, ci şi o nesfîrşită disponibilitate pentru malversaţiuni şi compromisuri.

Însă şmecher versus slugă nu e cea mai răspîndită asociere. Mult mai bine conturată pare şcoala de gîndire care-l opune pe şmecher fraierului. Aici lucrurile sînt uşor de citit. Pe de o parte, şmecherul are mereu ceva de cîştigat, iar fraierul mereu ceva de pierdut. Pe de alta, zestrea şmecherului diferă spectaculos de a fraierului. În dreptul şmecherului se adună tupeul, tentaţia sfidării, dispreţul, ostentaţia şi – de cele mai multe ori – potenţa financiară. Fraierul e palid, retractil, tăcut şi atent să nu-şi ofenseze umbra. Cultural vorbind, în temeiul unei distincţii simpliste, şmecherul vede filme, pe cînd fraierul citeşte cărţi. Şmecherul depăşeşte coloana de maşini oprită la barieră, intră pe contrasens fiindcă, şmecher fiind, nu are timp de pierdut şi se opreşte cu Jeep-ul pe plajă, pentru ca pipiţa să nu fie silită la deplasări incomode înainte de-a descinde preorgasmic în apa mării. Pe lîngă asta, tutuieşte dezinvolt şi afişează dexteritatea celui care se califică zi de zi şi noapte de noapte la şcoala vieţii. Bacalaureatul şmecherului e barul, iar facultatea, cazinoul. Cu asemenea scrisori de acreditare, în calea şmecherului nu poate rezista nimic.

E interesant şi că, în virtutea unor vechi reflexe de relativizare, românii reîncarcă fără probleme cuvîntul „şmecher“ cu sensuri departe de accepţia iniţială. Dacă la început şmecherul dispunea de o conotaţie pozitivă (de om greu de păcălit şi care are abilitatea de-a ieşi din încurcături), cu timpul sensul cuvîntului a migrat spre o zonă mai umbroasă, care ţine mai degrabă de şarlatanie, panglicăreală sau atitudine sfidătoare. La rîndul lui, cuvîntul „hoţ“ a parcurs traseul invers şi a izbutit să preschimbe stigmatul florii de crin în cunună de lauri. Din ipostaza cuiva care fură, adică îşi însuşeşte ceva ce nu-i aparţine (şi invoc aici nepieritoarea definiţie a lui Coluche: „A fura înseamnă a găsi un lucru înainte ca el să fie pierdut“), hoţul a devenit obiect de stimă, admiraţie şi invidie. „Băi, da’ hoţ mai eşti“ nu înseamnă „Ce mult ai furat“, ci „Jos pălăria“.

Cu ani în urmă, pe o temă înrudită, apucasem să scriu, tot în Dilema veche, următoarele: „Jmekerul (sic!) s-a topit în ţesutul social, aşa că la ora asta îl vezi cam peste tot: la meci şi în Parlament, la restaurant şi la circa financiară, la piscină şi la chioşcul din colţ. E miştocar fără agendă şi descurcăreţ de meserie. Are vocaţia contrasensului, voluptatea zgomotului şi siguranţa celui pentru care dilema e un beteşug, iar căzutul pe gînduri un viciu. Cultivă cu stăruinţă scurtătura sau – după caz – darea de buznă. Cînd e pedestru, îl remarci după felul cum merge: încruntat a sfadă, cu braţele niţel încovoiate în buzunar, cu scăfîrlia coborîtă între umeri şi împodobită de şapca aşezată cu cozorocul la spate, vag crăcănat, parcă provocînd un oponent prezumtiv să-l calce pe umbră. Cînd e la volan, să te ferească sfîntul să ai de-a face cu el. Şi mai are ceva jmekerul – ceva decisiv, nerostit şi ineludabil. E vorba de conştiinţa jmekeritudinii. Jmekerul ştie că e jmeker şi face tot ce depinde de el ca lucrul ăsta să se vadă. Te ia în cătare şi te vrea supus. Cînd dai cu ochii de el, trebuie să te înfiori scurt şi să duci mîna (fie şi în gînd) la cuşmă: e limpede că ai nimerit peste cineva din superligă. Altminteri, eşafodajul se năruie şi nimic nu mai are sens. Nici un jmeker nu circulă prin lume alt-fel decît însoţit de propria reputaţie. Şi cînd înhaţă comisionul, şi cînd fentează Fiscul, şi cînd depăşeşte coloana de maşini la barieră, el se lasă vegheat de aura invulnerabilităţii. N-are ce să i se în-tîmple. Şi ştiţi de ce? Fiindcă nimic nu-l atinge. Dacă e un el, îl doare la banană. Dacă e o ea, o doare la bască. A, nu-i frumos? Nu se face? Pana mea, de ce să nu se facă?“

Din două, una: ori lumea s-a schimbat prea puţin, ori mie mi-a slăbit vederea. 

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.