- interviu cu George LIMBĂŞANU -

Cum s-a născut emisiunea Metronom?

În 1965 eram redactor la Radiodifuziunea Română, iar Cornel Chiriac, care locuia la mine, căci eram prieteni buni, era şi el realizatorul unei emisiuni de jazz. Pe atunci eu făceam parte şi din Lotul Naţional de Pistol Viteză şi aveam acasă un metronom cu care mă antrenam pentru proba de tir, căci la pistol viteză trebuie să tragi în opt, în şase şi în patru secunde. Aşa că atunci, prin ’67, cînd mi-a venit ideea să facem împreună o emisiune, ne-am zis noi că trebuie să fie exactă şi precisă ca un metronom. De aici şi numele emisiunii.

Cornel nu avea nici o treabă cu muzica pop, el se pricepea numai la jazz, dar şi atunci, ca şi acum, jazzul n-avea nici o audienţă, începuse şi „Cerbul de Aur“, aşa că ne-am gîndit noi să difuzăm doar muzică pop. Emisiunea, singura de acest fel de atunci, a durat un an şi jumătate, apoi Cornel Chiriac a fugit în Germania şi a continuat emisiunea singur la Radio Europa Liberă. Mă chema mereu în emisiune, îmi spunea: „Geo, treci Dunărea înot şi vino aici să lucrăm împreună pe cinci mii de mărci pe lună!“. N-am avut curaj să plec, mă gîndeam şi că-l nenorocesc pe tata, Ioachim Limbăşanu, care era general de aviaţie şi membru de partid încă din 1921.

Ştiaţi de planul lui Cornel Chiriac de a fugi din ţară?

N-am ştiut, eram certaţi în lunile de dinaintea plecării. La Europa Liberă emisiunea lui a avut imediat succes. Noi aici eram obligaţi să punem numai muzică românească, astfel că acolo, în Germania, el a pus toată muzica interzisă aici, de unde şi audienţa enormă pe care a avut-o.

Ce s-a întîmplat cu dumneavoastră după plecarea lui?

Mi s-a propus să continui singur Metronomul, dar suprapus peste Metronomul lui, ca să-i taie din audienţă. Dar era o prostie să crezi că-i vei lua din audienţă lui Cornel Chiriac difuzînd Gică Petrescu şi Doina Badea, căci eu nu puteam să dau nici măcar Phoenix sau Sideral... Era o concurenţă imorală şi inegală, aşa că am refuzat.

Emisiunea lui era ascultată doar pentru muzică, sau avea şi o dimensiune politică?

Iniţial începuse să facă tot felul de comentarii politice negative cu privire la Ceauşescu, apoi se pare că Securitatea i-a transmis să se potolească. Mama lui, rămasă în ţară, suferea de o formă de meningită şi securiştii l-au ameninţat că femeia nu-şi va mai primi tratamentul. Drept urmare, comentariile politice au dispărut din emisiune, s-a limitat să pună doar muzică, iar mama lui l-a vizitat în Germania, în ’72, şi a putut să se trateze.

Cum a murit Cornel Chiriac?

A fost asasinat în 1975 cu şapte lovituri de cuţit de către un italian de 17 ani pe nume Mario Gropp. Versiunea care a circulat atunci era că au plecat împreună de la restaurant, Cornel l-ar fi agresat sexual, iar italianul ar fi fost în legitimă apărare. O aiureală! Cornel era un tip mărunt şi slab, iar italianul, o matahală de aproape doi metri...

Era Cornel Chiriac homosexual?

Noi am locuit împreună patru ani, am împărţit aceleaşi gagici ca fotbaliştii, nici vorbă să fi fost!

Dar teoria mea este alta. Cornel a încercat să-şi scape familia şi e posibil să fi devenit chiar informator al Securităţii. Fără îndoială că asasinatul a fost politic, dar nu e sigur din ce parte a venit. Eu nu cred că a fost mîna Securităţii. În cartea Radio Europa Liberă şi exilul românesc, René Al. de Flers îi face lui Cornel Chiriac portretul unui tip impulsiv, agresiv cu colegii din redacţia postului de radio, care se bătea prin localuri şi se presupune că avea chiar legături cu lumea interlopă, fiind chiar pe punctul de a fi expulzat din Germania...

„ Ilie Năstase îmi aducea discuri“

Cum se pregătea atunci o astfel de emisiune?

Emisiunea dura o oră şi aveam voie să difuzăm o piesă democrată (adică cehoslovacă sau est-germană), una franţuzească, una italienească şi, din cînd în cînd, una englezească. Emisiunea avea mai multe rubrici, iar într-una dintre ele trebuia să realizăm portretul unui cîntăreţ sau compozitor român: Dan Spătaru (cînd a debutat, a fost profesor de sport etc.), Henri Mălineanu, Vasile Veselovschi sau Ioan Vasilescu, astfel că trebuia să dăm melodii precum „Strada Speranţei“, „Firicel de floare-albastră“, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă“ şi alte „capodopere“ din astea... Făceam un colaj cu aceste cîntece, efectiv tăind banda de magnetofon, şi, pe lîngă, mai strecuram cîte-o formaţie rock. Dar, în general, nu aveam voie, fie pentru că rockerii purtau plete sau aveau bărbi, fie din cauză că textele lor erau mai ciudate, metaforice, interpretabile... Prin ’67-’68, parcă cenzorii nu erau totuşi atît de răi, mai scăpam cîte-un cîntec şi nu ne zicea nimeni nimic.

Textul emisiunii era bătut la maşină, apoi trebuia văzut de redactorul-şef, Antoaneta Botez, pe urmă îl duceam la Direcţia Presei, la Dezideriu Horvath sau la Vasile Donose, apoi intram în studio şi imprimam emisiunea, pe urmă venea Direcţia Presei şi o asculta să verifice dacă banda cu înregistrarea emisiunii corespundea cu textul iniţial...

N-aţi driblat niciodată cenzura?

Mai făceam şi din astea. O dată am băgat „Je t’aime, moi non plus“ care era pe
locul întîi în toate topurile din Europa. Cornel Chiriac era deja plecat şi n-o putea da nici măcar el la Europa Liberă, căci melodia fusese interzisă de Vatican. Pe atunci aveam o emisiune care se chema Cavalcada ritmurilor, tot un fel de Metronom, aşa că am luat versiunea cenzurată, fără gemetele şi gîfîielile alea, şi am prezentat-o la Direcţia Presei, dar în emisiune am dat varianta originală. Dumitru Popescu „Dumnezeu“ era plecat din Bucureşti, cînd a auzit piesa la radio, pe drum. Cum pe atunci nu erau telefoane mobile, s-a întors din drum de pe la Ploieşti şi am fost chemat în birou la Valeriu Pop, preşedintele de atunci al Radiodifuziunii Române, să ascultăm împreună banda emisiunii. Dar eu, între timp, lipisem din nou varianta fonotecată şi, cu ajutorul redactorului de emisie, pusesem inclusiv sigiliul la loc. Dumitru Popescu n-a putut dovedi că auzise gemetele lui Jane Birkin la radio, dar mi-a bătut obrazul şi mi-au tăiat 10 % din salariu pe nu ştiu ce motiv.

Cum aţi fost dat afară de la Radio?

După ce am refuzat să fac singur Metronomul (eu le cerusem să pot da măcar o jumătate de oră de muzică străină), urma să fiu dat afară pe motiv de refuz de sarcină. Cornel Chiriac continua să mă convingă, adresîndu-mi-se direct în emisiune, să trec Dunărea înot – ăsta era un alt motiv, dar Ioan Grigorescu, vicepreşedintele de atunci al Radiodifuziunii Române, mă simpatiza şi mi-a aranjat transferul la TVR. Acolo am realizat emisiunea Muzicorama TV, care se difuza sîmbăta, dura 45 de minute şi unde dădeam muzica de la radio, doar că sub forma filmărilor în studio şi în aer liber.  Emisiunea a ţinut însă doar un singur an, după care m-au dat afară şi de la TVR, iar Revoluţia m-a prins muncitor necalificat la România Film, lucrînd pentru filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Cum făceaţi atunci rost de discuri?

Fiind sportiv de performanţă – eu n-aveam viză de ieşire din ţară, chit că tata era general –, cunoşteam alţi sportivi care îmi aduceau discuri de afară. Ilie Năstase îmi aducea cîte un Rod Stewart, Ilie Rotaru sau Marcel Roşca, unul dintre cei mai mari pistolari de la noi, îmi aduceau Creedence Clearwater Revival, Deep Purple, din astea... Dar chiar dacă aveam cîntecele, nu le puteam băga fără ca în prealabil să le fie traduse versurile.

Pînă la urmă, tatăl dvs. tot a suferit din cauza carierei dvs.?

Da, tata m-a considerat ruşinea familiei, el care făcuse facultatea la Paris, care fusese mare aviator, inventator chiar... Pe mine însă emisiunea mă făcuse celebru, mi se spunea „ministrul muzicii uşoare“, realizam interviuri la „Cerbul de Aur“ cu Dalida şi cu cine mai vrei, căci ştiam cîteva limbi străine, eram prieten cu Dan Spătaru, cu Aurelian Andreescu, cu Gil Dobrică, cu Mihai Constantinescu, cu Romeo Vanica de la Mondial, plecam cu ei în turnee... O duceam bine. 

George Limbăşanu a realizat, împreună cu Cornel Chiriac, în perioada 1967-1969, emisiunea de radio Metronom.

a consemnat
Marius Chivu