Merge MGS-ul!

Marius CONSTANTINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 737 din 5-11 aprilie 2018
Merge MGS ul! jpeg

Pentru mine, televiziunea a fost mai întîi un loc. Nu o idee și, cu atît mai puțin, sursa de unde se întîmplau cele cîteva ore chinuite de Telejurnal + „Cîntarea României“ + Gala desenului animat din primăvara mea timpurie de telespectator. Televiziunea era Televiziunea Română, clădirea îmbrăcată în gresie azurie, greu de cartografiat la scară infantilă, cu lifturi cu liftiere (mi se părea cea mai minunată meserie!), cu bufet cu indiene (astăzi proaspete, astăzi mai bine nu) și cu platouri imense în care se făceau farmece din decoruri, lumini și oameni. „Haide, Marijanca!“, striga regizoarea cu vocea gîjîită de țigări și de așteptare. Iar Marijanca, o voce din plafonul cu grile de reflectoare, decreta: „Atenție, merge MGS-ul!“ Camerele își începeau mișcările lente, actorii sau cîntăreții își începeau replicile sau playback-ul, monitorul regizoarei începea să înșire o poveste cu sens.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, în acei ani și chiar după, ce înseamnă, pentru mine, televiziunea, cel mai probabil aș fi răspuns: oameni. Oameni mulți, oameni obosiți, storși și cu pielea îngălbenită de prea mult stat în camere fără ferestre. Studiouri, redacții, grupuri de montaj. Sînt locurile în care mă dumiream ce vine înainte și ce vine după vrăjitoria aia din platou, unde totul era frumos, chiar dacă repetat la infinit. Oameni pe care îi vedeam la televizor, în fața cărora mă bîlbîiam de emoție (nu vreți să știți cum m am înroșit cînd am cunoscut-o pe Cristina Țopescu), uneori simpatici, alteori isterici (că nu terminaseră postprocesarea sau că nu aveau mașină cu care să plece la filmare – mai tîrziu aveam să le înțeleg panicile), oameni care niciodată nu stăteau. Aveau o vorbă bună și, mulți dintre ei, un zîmbet, dar păreau mereu cu piciorul în blocstart.

Am crescut în televiziune. În clădire, în locurile ei speciale și printre oamenii ei. Dar telespectator nu am devenit decît mai tîrziu și nu neapărat al emisiunilor pe care le vedeam născîndu-se sub ochii mei. Cînd am început să consum televizor intens, referința mea era alta. Mă bucuram că nu eram un novice, că învățasem să recunosc o chroma key și un montaj pe muzică, că aveam ABC-ul învățat în TVR. Dar puștiul de paisprezece-cincisprezece ani trăia pe doze grele de MTV, care tocmai intrase în oferta proaspăt apărutelor firme de televiziune prin cablu. Siglă, program, concept, stare la care nu avusesem acces decît pe casete video cu videoclipuri copiate jalnic din punct de vedere tehnic sau furăciuni cu logo-ul acoperit difuzate prin emisiunile de week-end ale postului național. Inconștient, iubeam televiziunea de la bun început, pentru că, alături de culisele Operei, reprezenta cea mai minunată lume în care viețuiam. Conștient, însă, am început să iubesc televiziunea atunci, cînd m-am lipit de M ul ăla mare și gras, care sălta, se descompunea, se lichefia în ID-uri de post creative. Nu doar că adoram ideea de clip muzical. Și astăzi, un vis la care nu am renunțat este să fac eu însumi unul, din postura de realizator. Îmi plăcea acel limbaj vizual nou, măcinat, colorat, fast-forward, pe care îl vedeam reprodus în toate celelalte aspecte ale vieții mele de adolescent pe care îl luase viața pe dinainte. Nu aveai cînd să te plictisești, nu avea cum să nu îți placă.

De atunci am vrut să fac televiziune. Așa. Cum s-ar spune, decupat pe muzică. Să duc vria aia de cadre ferfenițite, de filmări bălăngănite, de fotografii cu mișculici în ele, de vorbit despre lucruri mari în mîneci scurte și cu inscripții pe piept în ceea ce visam să fac. Dar nu a fost zis și făcut. Aș fi fost vulnerabil. Și am învățat. Mai întîi să privesc, apoi să ascult, mai tîrziu să încerc, în final să întreb și, că doar n-o cădea cerul pe mine, să cer.

Bună seara, doamnelor și domnilor, sînt Marius Constantinescu, realizator de televiziune. Treizeci și nouă de ani, lucrez în televiziune de pe la douăzeci. Fac emisiuni culturale. Cu toate acestea, nu mă veți auzi niciodată că fac (pentru că nu cred în) cultură la televizor. Cultura ți-o faci acasă, în primul rînd. A, sigur, la școală, la facultate, la academie, în muzeu, în avion, pe stradă, în bibliotecă, în sala de concert, de teatru sau de cinema, în bucătărie, în croitorie sau în magazin, în parc sau în fața computerului, oriunde. Oriunde găsești stimulii pe care să îi crești în tine astfel încît să răspundă acelei dorințe de a fi întreg. Și oriunde te hrănești la prima mînă, nu cu intermediar. Televizorul e doar un portal. El te ghidonează, te trimite, te ațîță, îți dă pe la nas. E teasing, e menu dégustation, e sampling. E bate șaua să priceapă iapa. Îți propune oameni, idei, locuri, feluri de a vedea și de a gîndi pe care, mai departe, să le cauți, să le adîncești, să le întorci pe față și pe dos. Pare paradoxal că spun asta tocmai eu, un ins care aproape toată viața s-a legat de televiziunea culturală (și de TVR Cultural, ca să spulberăm orice ambiguitate), cineva care propovăduiește necesitatea ofertei culturale la televizor și care continuă să creadă că a face emisiuni cu artă despre arte este, încă, unul dintre argumentele de netăgăduit ale televiziunii publice. Dar televizorul, după mintea mea, ar trebui să deschidă o lume, nu să fie el însuși una. Eu îl văd ca pe fereastra de care te poți folosi ca să fugi de un cotidian prea rutinat, care nu te mai trage de mînecă și te face să uiți ce te definește. Și atunci vin eu, televizorul, și îți amintesc că îți place să citești, că o simfonie lipește cioburile, că zece minute într-un muzeu pot fi exact piesa lipsă de care aveai nevoie. Îți amintesc că există o lume imediat accesibilă care te întregește ca om și arareori te dezamăgește. Pot lua, pentru asta, toate formele. Stă în viclenia și în cameleonismul meu miza seducției tale. Datoria mea este să găsesc limbajele, costumele, cheile pentru a te ține mereu atent la ceea ce te bucură. Pentru asta pot să îți servesc fărîme de fotograme à la MTV, formate zgubilitice și nervoase ca un graffiti sau un talk-show care se așază calm ca mîna pe claviatura alb-neagră a pianului. Totul ca să te țin în priză și să nu uiți ce e mai bun în tine.

Așa văd eu dinamica televiziunii culturale. O entitate fluidă, șerpuitoare, complet neînțepenită în statutul ei și, mai ales, deloc îmbibată de importanța actului pe care îl oficiază. Că nu oficiază nimic, nu e nici templu, nici tribună. E pașaport. Toată lumea merge peste tot cu buletinul. Doar cînd buletinul se dovedește neputincios îți dai seama de importanța pașaportului, care, deocamdată, te duce cel mai departe și cel mai bine. 

Marius Constantinescu este jurnalist cultural. Recent a publicat volumul Rosé, editura Nemira, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.