Sînt născut în 1977, iar în 1989 m-am mutat, de voie, de nevoie, în Germania; prin urmare, atît datorită vîrstei fragede la care am plecat, cît şi datorită locului în care m-am dus, jeanşii n-au apucat vreodată să însemne mare lucru pentru mine. Una la mînă, din cauză că pînă la 12 ani, nu prea îţi pasă ce pantaloni ai pe tine, că oricum sînt fie scurţi, fie raiaţi, şi două la mînă, din cauză că atunci cînd ajungi în Vest şi libertate, nu prea mai ai nevoie de nişte pantaloni care să simbolizeze Vest şi libertate. Prin urmare, cu toată părerea de rău, nu pot spune cu exactitate care a fost prima mea pereche de jeanşi, pentru că nu au fost pentru mine altceva decît nişte pantaloni. De altfel, tocmai realizez cu oarecare surprindere că, de-a lungul întregii vieţi, n-am acordat prea mare importanţă acestui nu tocmai minor detaliu vestimentar; habar n-am ce jeanşi am avut pe mine la lansarea primei mele cărţi, la primul concert pe care l-am dat cu trupa atunci cînd am avut trupă (nişte imagini de arhivă dezvăluie, totuşi, că erau negri), sau de ce jeanşi m-am dezbrăcat în seara în care am făcut pentru prima oară sex.

Însă pînă şi în viaţa unui ignorant în ale jeanşilor poate exista o pereche pe care să nu o uite niciodată; în cazul meu, aceasta este prima şi, de altfel, singura mea pereche de jeanşi albi.

Povestea jeanşilor albi începe prin 1991 sau ’92, la Frankfurt, într-o zi în care Robert, un prieten foarte bun – şi, în felul lui, foarte bogat – al tatălui meu m-a întrebat dacă aş avea întîmplător chef să îl însoţesc într-o călătorie la Miami. Întîmplător, aveam chef, şi cum părinţii mei n-aveau nimic împotrivă, am aruncat nişte chestii într-o valiză şi am plecat în America (aici trebuie spus că toate informaţiile pe care le aveam despre Miami la acea vreme le căpătasem din Miami Vice, un serial despre doi poliţişti sub acoperire, dintre care ăla mai cool, jucat de Don Johnson, conducea un Ferrari Testarossa alb. Oraşul părea să fie foarte călduros, foarte periculos şi foarte plin de vorbitori de limbă spaniolă şi de clădiri art deco). În sfîrşit, am ajuns, ne-am cazat în apartamentele lui Robert de la etajul 42 al unui zgîrie-nor în care locuia şi pilotul de Formula 1 Emerson Fittipaldi, şi am ieşit în oraş, unde gazda mea avea ceva afaceri. După ce le-a terminat, a scos din garaj un Rolls Royce care îi aparţinuse reginei-mamă a Marii Britanii (adică mamei reginei Elisabeta a II-a) şi ne-am plimbat puţin cu el. După care ne-am întîlnit cu o fostă soţie a lui Robert, o femeie roşcată, slabă şi frumoasă, care a venit însoţită de noul ei soţ sau prieten, un negru care arăta ca un boxeur şi care purta o vestă de piele cu ţinte, direct pe piele, şi o sabie scurtă la şold, iar ceva mai tîrziu ne-am dus în alt apartament al lui Robert, ca să îmi arate colecţia lui de arme de foc: un Uzi, nişte mitraliere dintre care una era cît mine de mare (adică cît mine la 13 ani, cît aveam atunci), un aruncător de grenade, un teanc de pistoale. Mai pe seară ne-am dus să cumpărăm un Jaguar E-Type de prin 1967, un obiect frumos, decapotabil şi roşu.  

Eram, evident, profund impresionat; într-o singură zi, adunasem destul material de povestit prietenilor pentru cîteva luni, şi mai aveam de stat încă vreo trei sau patru zile în care naiba ştie ce mai urma să se întîmple (de fapt, nu s-a mai întîmplat mare lucru, dar come on, mersesem cu Rolls Royce-ul reginei-mamă, ce naiba mi-aş fi putut dori mai mult?!?). În ziua a doua, m-am trezit în zori, am scos micul meu aparat de fotografiat din plastic şi am făcut poze de la etajul 42, ca să mă creadă lumea că am fost acolo. Cînd s-a trezit şi Robert, m-a invitat la cumpărături – mai precis, la cumpărături într-un mall. Era primul pe care îl vedeam, în Frankfurt nu exista încă aşa ceva. Şi cînd cineva care are un Rolls Royce şi un Jaguar îţi spune că îţi cumpără tot ce vrei, laşi jena la o parte şi alegi ceva mişto, fără să te uiţi la preţ – iar alegerea mea a căzut asupra unei perechi de Levi’s albi. Albi-albi, de-a dreptul imaculaţi, la fel ca costumele pe care le purta Don Johnson în Miami Vice.  

În zilele care au urmat, i-am purtat deopotrivă cu mîndrie şi grijă, ferindu-i de praf, ştergînd cu palma scaunele pe care mă aşezam, păzindu-i de murdărie cu toată atenţia de care e în stare un băiat de 13 ani; am zis mai sus că, în mintea mea, jeanşii nu au simbolizat niciodată Vestul şi libertatea, dar acea pereche a fost pentru mine cu siguranţă întruchiparea luxului american: ceva elegant şi perfect şi nepătat, ca cromul unui Harley Davidson proaspăt lustruit cu ceară.

Şi poate că i-aş mai fi purtat ani buni şi aş fi mers cu ei la concertul lui David Bowie din 1995 şi aş fi impresionat gagici şi prieteni în vacanţele petrecute în România, la 2 Mai sau în Lăptărie, dacă, la întoarcerea în Germania, n-aş fi scăpat pe ei o furculiţă cu mîncărică de mazăre, care a lăsat fix deasupra genunchiului o pată galbenă care n-a mai putut fi scoasă niciodată.

Mai are rost să spun care-i morala?

Alex Tocilescu este scriitor.

Foto: Vlad Eftenie