– Ce înseamnă a fi (fost) puternic azi, în vremea vizualului fără frontiere –

A fost o vreme în care am scris intens despre Nicolae Ceauşescu – aproape tot felul de lucruri, de la o teză de doctorat pînă la Dileme vechi sau noi, via texte pentru caiete de teatru, prefeţe la volumele altora, articole pentru reviste de istorie, capitole din volume tematice etc. Ba am scris chiar şi un capitol de manual de clasa a XII-a despre Nicolae Ceauşescu (nu, nu era acel manual în care poza Escăi era mai mare decît poza lui Mihai Viteazul). În prezent, scriu un roman ai cărui eroi sînt nişte studente şi studenţi, la mijlocul anilor ’80, şi în care Nicu Ceauşescu are şi el apariţiile sale. Am scris pînă acum, aşadar, despre N. Ceauşescu în toate genurile care-mi sînt mie accesibile – mai puţin poezie, dramaturgie şi scenariu de bandă desenată (deşi ceva legat de BD & Ceauşescu s-ar putea să imaginez în viitorul apropiat…).

În linii mari, (şi) eu sînt produsul unei epoci în care Ceauşescu era chintesenţa răului. Nu de mult, am citit o anecdotă franceză pe această temă, legată de Revoluţia din 1789: la cîteva luni după faimosul 14 iulie, un nobil francez este adus în faţa ghilotinei, pe ale cărei scări omul se împiedică, se zbate, terifiat, nedorind să urce. În faţa protestelor condamnatului, călăul care ţinea frînghia ghilotinei îi strigă de sus: „Hei, ce faceţi? Nu vă mai agravaţi cazul…“ Cam aşa şi cu Ceauşescu în primii ani ’90, în România. Orice era de spus despre el era de rău. Chiar şi post-mortem, orice referire la el nu făcea decît să-i agraveze culpele. Pe la cumpăna mileniului (anul 2000), am fost surprins cînd una dintre cele mai celebre edituri ştiinţifice din lume (MIT Press) mi-a cerut un text despre maniera în care vedea Nicolae Ceauşescu… zona Balcanilor.

Un prim semn al puterii: imaginea care vinde      

În toţi aceşti ani care s-au scurs de atunci, am putut constata cum Ceauşescu a devenit treptat mai comercial – şi chiar aş putea spune „comercial într-un mod din ce în ce mai rafinat şi mai diversificat“. Cînd spun comercial, cuvîntul nu are nici o valenţă peiorativă. Ca să fiu foarte explicit: astăzi, o carte de istorie despre N. Ceauşescu nu va fi automat un best seller (din păcate…) – dar e aproape sigur că se va vinde mai bine decît o carte similară despre Ştefan cel Mare sau Aurel Vlaicu (şi mulţi asemenea). La fel, am putut constata cum, într-un serial TV (cu episoade de 5 minute) pe care l-am făcut în anii din urmă, episoadele în care apărea Ceauşescu aveau rating mai bun decît cele în care apăreau Regina Elena… sau Carol al II-lea… sau I.G. Duca… sau Ecaterina Teodoroiu… sau Nicolae Iorga etc. Iată, aşadar, un prim (şi neaşteptat) însemn al puterii: imaginea lui N. Ceauşescu se vinde astăzi necrezut de bine şi deja am foşti studenţi (Simona Deleanu a publicat unele texte pe această temă) care au făcut lucrări academice cu acest subiect. Aşadar, publicitarii au fost probabil primii care au intuit latura comercială a numelui şi imaginii lui N. Ceauşescu – de la acel clip (naiv, pare astăzi) cu Pepsi la litru – nu mă-nnebuni, nea Nicu?! din anii ’90 şi pînă la imaginea lui N. Ceauşescu folosită fie pentru ciocolata Rom, fie pentru telefonia mobilă de la o anume companie (şi în care fraza istorică de final a personajului – Alo! Alo! Staţi liniştiţi la locurile voastre!, sau cam aşa ceva – era consacrată inclusiv în istoria marketingului). Cu formaţia mea de istoric, şi deşi aş fi tentat să privesc mai curînd ironic aceste reprezentări comerciale ale personajului Ceauşescu, nu pot decît să recunosc evidenţa: cel puţin pentru unii dintre tinerele & tinerii talentaţi care lucrează în industria de publicitate, N. Ceauşescu a fost (şi probabil va mai fi) un semnificant foarte serios.

Pe măsură ce generaţia decreţeilor (id est cei născuţi în 1967-1968 şi mai apoi) va deveni grup-ţintă al campaniilor de publicitate, nu este deloc exclus ca personajul Ceauşescu să devină tot mai vizibil – deşi, la drept vorbind, tot ce exista vizual în legătură cu el, atunci cînd se afla la putere, era foarte bine periat. În context fie spus: filmul Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (al lui Andrei Ujică, 2010) are o mare valoare documentară şi/sau istorică pentru această generaţie a decreţeilor şi pentru cea a părinţilor lor – dar va deveni repede de neînţeles pentru copiii foştilor decreţei, care vor avea nevoie de „traduceri“, nemaiştiind cine erau anumite personaje conexe sau ce însemnau unele gesturi sau mesaje presărate prin acele filmări. Aşadar: oricît ar părea de curios, nu e departe vremea în care va trebui să-l explicăm pe Ceauşescu pentru generaţiile următoare, care i) n-au trăit pe vremea lui şi/sau ii) n-au de unde să cunoască ri­tua­lurile obligatorii (atunci) ale imaginilor oficiale ce ne parvin din epocă (nu foarte multe, între noi fie vorba). Cu toate acestea, strict în acest moment, Nicolae Ceauşescu este – ne place, nu ne place – unul dintre cele mai recognoscibile personaje ale românităţii. Cine, cum, cînd şi dacă va fructifica acest lucru (şi în afara pieţei de publicitate interne) sînt întrebări cu final deschis.

O problemă de metodologie

Ca profesor, ştiu că ideea vinderii/comercializării propriei noastre istorii nu are foarte mulţi partizani la noi – probabil este reflexul spontan al unui neam obişnuit să creadă că a vinde înseamnă automat a înşela pe cineva. Fie respectăm prea mult arta (şi nu ne dăm seama că şi ea este, la esenţă, o relaţie pe bani între cerere şi ofertă), fie credem că a vinde trecutul înseamnă ceva imoral; oricum ar fi, ambele perspective sînt eronate; cu cît vom renunţa mai repede la acest clişeu mental, cu atît mai bine – nu de alta, dar este evident că multe ţări occidentale (dintre cele cu care noi, îndeobşte, preferăm să ne comparăm) fac acest lucru fără remuşcări. În cazul lui Ceauşescu, marja de timp în care-l mai putem vinde se îngustează pe zi ce trece. Şi asta e valabil pentru multe repere din istoria noastră: de exemplu, vreme de cel puţin douăzeci de ani, în ultima perioadă a comunismului românesc, regimul s-a chinuit să demonstreze ştiinţific faptul că Vlad Ţepeş nu era Dracula; şi doar în ultimii zece ani ne-am dat seama că legenda lui Dracula poate aduce bani, indiferent de reţinerile noastre. Nu mai cunosc situaţia la zi, dar la vremea în care eram ministru (2007-2008), cele mai vizitate obiective turistice din România erau: 1) Palatul Parlamentului (fosta mega-Casă a lui N. Ceauşescu), 2) Castelul Bran (unde majoritatea vizitatorilor întrebau despre Dracula) şi 3) Castelul Peleş.

Cum era şi normal, maniera în care românii s-au despărţit de Ceauşescu nu putea lăsa foarte multe iluzii în privinţa posterităţii imediate a personajului. În primii ani de după 1990, Ceauşescu a strîns – în discursul public – tot ce putea fi mai rău în neamul românesc; şi, mai presus de toate, el era criminalul din decembrie. Evident, această condamnare aparent unanimă era cu totul artificială – pentru că în paralel a existat mereu o certă nostalgie (şi chiar apreciere) pentru acest personaj, numai că purtătorii de cuvînt ai acestui mesaj au fost iniţial relativ timoraţi. Între timp, timorarea celor cu asemenea idei a dispărut, vîrsta lor medie s-a modificat (în sensul în care această categorie este mai tînără azi, în 2016, decît era în 1996, pe cînd România progresistă doar spera la NATO şi UE), iar criminalitatea s-a banalizat, la scară mondială. Într-o dictatură-soft a vizualului (precum cea pe care o trăim azi), criminalii politici – gen Stalin, Pol Pot, la o adică Gheorghiu-Dej etc. – sînt net surclasaţi de teroriştii religioşi care taie capete în direct, aruncă în aer zgîrie-nori, autobuze sau chiar pe ei înşişi, sau de detracaţii care pun mîna pe puşcă şi omoară la nimereală prin colegii americane sau pe insule de vacanţă din Norvegia. În comparaţie cu tot acest spectacol al crimei & morţii live dintr-o epocă în care nu trece o zi fără un atentat undeva pe planetă, un dictator precum N. Ceauşescu abia dacă se ridică la nivelul unui ucenic (sic!) – fie şi pentru faptul că el şi toţi liderii comunişti de esenţă leninist-stalinistă au avut grijă să lucreze cu „discreţie“. De pe vremea lui Stalin există infinit mai puţine filmări cu execuţii decît de pe vremea lui Hitler (chiar dacă palmaresul cantitativ al crimelor lor pare a-l da „cîştigător“ pe Stalin). Este bine de ţinut minte acest detaliu, cu atît mai mult cu cît epoca noastră este probabil prima în istoria umanităţii în care comunicarea se bazează mai ales pe imagine, şi abia apoi pe texte scrise sau pe mesaje orale.

Multe legende, ceva adevăruri, puţine imagini

Acestea fiind spuse, să acceptăm că nu există foarte multe imagini cu Nicolae Ceauşescu în măsură să-l incrimineze – deşi e limpede că nici un spirit normal nu ar putea susţine inocenţa politică a sa sau a regimului comunist. Uneori, din interes mai curînd profesional, revăd imagini de familie ale Ceauşeştilor (aşadar, nu vizitele de lucru din ţară, nu vizitele în străinătate etc.) şi, de fiecare dată, sînt impresionat de aparenta lor normalitate: cei doi soţi Nicolae şi Elena plimbîndu-se pe lîngă nişte vişini înfloriţi în curtea din Bulevardul Primăverii; scene cu mama, Elena, care-şi alintă băiatul mai mic, Nicu; cuplul conducător ciocnind pahare de şampanie cu anturajul, la vreo petrecere de Revelion; tatăl familiei alintînd-o pe fiica Zoe; şeful de partid Ceauşescu jucînd (un fel de) volei în zile libere, alături de apparatciki de partid pe care încă-i mai cunoaştem (dar copiii noştri nu or să-i mai ştie, ceea ce e normal); sau N. Ceauşescu la vînătoare, dar – iarăşi – în imagini mai curînd soft, care nu spun nimic despre cerbicia cinegetică a personajului, despre care ştim (din memoriile unor tovarăşi de vînătoare) că împuşca la discreţie capre negre ascunse după stînci, iar mai apoi împuşca şi iedul/iezii, ca să nu-i lase orfani.

Între Hitler (care s-a lăsat filmat neaşteptat de mult de amanta lui, Eva Braun, nebănuind probabil că Reich-ul de o mie de ani va dura mult mai puţin) şi Stalin (care s-a lăsat filmat foarte-foarte puţin, iar filmările existente sînt  – toate – oficiale), Ceauşescu este cazul unui dictator ale cărui imagini nu lipsesc, dar nici (cum se spune) nu-l dau afară din casă. În lipsa filmărilor propriu-zise, în cazul său vom umple cu texte pasajele lipsă din istorie, ştiind – în tot acest timp – că imaginile pe care le putem eventual folosi sînt sută la sută oficiale şi benigne. Cîteva exemple:

i) în ziua de 28 martie 1974, veteranul comunist (fost social-democrat, pînă în 1948) Ştefan Voitec îi înmîna lui Nicolae Ceauşescu un sceptru aurit, cu ocazia alegerii acestuia din urmă ca preşedinte al Republicii Socialiste România (funcţie care lua fiinţă atunci). Ceauşescu avea şi o banderolă tricoloră pe piept, iar catifeaua cutiei din care fusese scos sceptrul era albastră. La o săptămînă după eveniment (ale cărui imagini persistă, în alb-negru), ziarul Scînteia – din 4 aprilie 1974 – reda un mesaj „de felicitare“ primit de la marele artist Salvador Dalí, prin care acesta îl congratula pe Ceauşescu pentru ideea de a fi introdus „sceptrul prezidenţial“. Este evident, pentru orice om educat, că era o ironie pe care artistul spaniol era foarte tentat să o facă: „sceptru“ şi „preşedinte“ sînt termeni incompatibili, prin însăşi natura lor. Dar N. Ceauşescu nu a gîndit aşa – şi, mai mult, nu a fost nimeni în jurul său care să-i spună cît de ilogic este ca un preşedinte (funcţie republicană) să poarte un sceptru (semn de putere imperială) – personal, am convingerea că ideea sceptrului prezidenţial nici nu era a lui, ci i-a fost sugerată… Poate într-o zi vom şti şi de către cine.

ii) un alt exemplu este Congresul al IX‑lea al partidului, din iulie 1965. În naraţiunea politică dominantă a ultimului deceniu de regim comunist, acest congres are un aer cvasibiblic, ceva gen facerea lumii. Sau, dacă vreţi, el ţine de o cronologie proprie istoriei festive: aşa cum latinii numărau anii „de la fondarea Romei“ – ab urbae condita –, tot aşa regimul Ceauşescu tinde să (re)înceapă istoria contemporaneităţii româneşti cu acest congres al IX-lea. De la acest conclav de partid păstrăm, pînă azi, puţine imagini – dar avem foarte multe interpretări, multe dintre ele ditirambice, din anii ’80. Trebuie spus că regimul Ceauşescu nu a fost deloc original aici: aşa cum sovieticii îşi rememorau trecutul începînd cu momentul magic al revoluţiei din octombrie (sau noiembrie 1917, depinde de calendar…), tot aşa regimul Ceauşescu îşi inventa propria geneză politică, plecînd de la acest Congres al IX-lea din 1965. Acesta era adevărata dată de naştere a Conducătorului Ceauşescu; lumea românească renăştea aici, şi multe texte ale unor autori ai epocii (nu mai reamintesc nume, pentru că le ştiţi – deocamdată!; copiii dvs. vor avea nevoie de explicaţii…) transcriu în fraze acest sentiment: că o lume nouă a luat naştere atunci şi că odată cu ea renăştea speranţa de mai bine a unui neam ş.a.m.d. Toate genezele cuprind aceste elemente: a) noutate; b) speranţă; c) personajul excepţional, fără de care orice geneză nu poate exista.

iii) în fine, ultimul exemplu (din multe altele posibile) priveşte folosirea, în sens larg, a Istoriei de către regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Este îndeobşte acceptat că Istoria este un însemn al puterii – în sensul în care cine controlează Istoria (adică trecutul), controlează şi prezentul (desigur, George Orwell…). Subiectul, în cazul Ceauşescu, e atît de vast încît nici nu ştiu cu ce să încep. Cel mai peren capitol îl reprezintă filmele artistice „istorice“ din anii regimului comunist. Pe mai departe, criticii de artă strîmbă din nas la pomenirea lor – dar asta nu le împiedică să fie în topul de audienţă al tuturor reprogramărilor de peste an. Ne place, nu ne place – iarăşi o spun – filmele „istorice“, parte din ele din epopeea naţională a regimului trecut, sînt în continuare printre cele mai preferate piese din vizualul românesc. Care să fie explicaţia? Actorii foarte buni, sau foarte recognoscibili, cu care mulţi dintre români au crescut la TV sau în teatre? Regizorii din epocă? Sau să fie vorba despre o nevoie de fond, cu dimensiuni identitare, care‑i face pe unii români – indiferent de regim – să caute „rădăcinile neamului“, aşa cum şi le imaginează fiecare?

Personal, cred că această din urmă ipoteză este mai valabilă decît credem. Indiferent de regizori sau de actori, mereu vor fi români care vor dori să revadă oglinda artistică a vieţii lor – şi este valabil inclusiv pentru epoca Ceauşescu, care înseamnă totodată şi Dem. Rădulescu, şi Puiu Călinescu, şi Iurie Darie tînăr, şi toţi ceilalţi. Nu din nostalgie se uită românii la BD la munte şi la mare, ci pentru că retrăiesc fugar ceva din tinereţea lor. Mai mult: estimez că piaţa pentru unele produse legate de istoria comunismului – de la filme la artefactele cele mai diverse – este încă la început de drum la noi şi mai are un promiţător viitor, măcar pentru următorii 40 de ani (adică preţ de două generaţii – sau cînd vor ieşi la pensie cei născuţi în 1990). Piaţa pentru aceste „mărci ale puterii“ este abia intuită acum: o insignă de pionier România-1978 (care şi ea era un însemn al puterii…) deocamdată valorează în jur de 10 lei la piaţa de vechituri – drept care vă propun să mai avem puţintică răbdare cu judecarea comercială a comunismului şi să mai vorbim la soroc…

Adrian Cioroianu este istoric, profesor la Universitatea din Bucureşti şi ambasador delegat permanent la UNESCO.