Chestiunea agrară / țărănească“ are la noi o lungă istorie, care ar trebui cunoscută pentru a ști și înțelege de unde am pornit. Dar cine mai are răbdare în zilele noastre de așa ceva? Să ne limităm deci la perioada recentă.

După căderea comunismului, mai degrabă tacit politic, dar tot mai evident socio-economic, au avut loc, de fapt, două tranziții: una urbană (a urbanului mare și mijlociu) spre economia de piață și una rurală spre „feudalism“ – mai exact, un abandon al ruralului, care a ajuns să dezvolte astfel relații majoritar de tip precapitalist. Astfel, „prin construirea a două sisteme de distribuţie principale relativ autonome între ele, societatea românească a fost practic descompusă în două societăţi alternative“ – rezumă Vladimir Pasti. În toată această perioadă nu a existat nici o politică agricolă coerentă și consistentă, ci doar eventuale inițiative – dintre care unele au fost bune, dar fără a fi integrate într-un „proiect de țară“ viabil. Tranziția spre piața capitalistă a implicat dezindustrializare și a dus la „disponibilizări“ în masă. Primii puși în șomaj au fost cei care primiseră, personal sau în familie, loturi de pămînt prin procesul paralel de decooperativizare. A început astfel migrația inversă: după 1996, fluxul rural-urban s-a inversat, populația ocupată în agricultură a crescut de la 28,5% în 1989 la 43,5% în 2001, pentru a se stabiliza pe la 29% după 2008 (faţă de media europeană de 4,7% – 3,4% în zona euro). Iar acest (nou) rural, sărac și saturat, a alimentat mai departe masiva migrație externă, după cum amintește Dumitru Sandu. În timp, decalajele față de oraș s-au accentuat, nu s-au diminuat: veniturile unei gospodării rurale sînt, în medie, cam jumătate din cele din urban, numărul de locuitori la un medic este de peste 3,7 ori mai mare, procentul persoanelor cu studii superioare este de aproximativ 6,5 ori mai mic decît în urban, peste trei sferturi dintre drumurile comunale și județene sînt de pămînt sau doar pietruite, iar mortalitatea infantilă este aproape de două ori mai mare în rural. Iar lista este mult mai lungă… Cu toate acestea, ruralul este departe de a fi uniform așa cum ne-am obișnuit să-l imaginăm. Un recent studiu Nielsen, de pildă, a constatat că aproximativ un sfert din gospodăriile rurale au venituri peste media națională, iar comportamentele de consum ale tinerilor încep să se asemene tot mai mult cu cele ale tinerilor urbani decît cu cele ale adulților din rural.

Acesta ar fi, în liniile cele mai generale cu putință, profilul decalajului dintre urban și rural. Capitalizînd și manipulînd fricile tranziției, acest decalaj socio-economic a fost însă împachetat ideologic și a dat naștere imaginii publice a celor „două Românii“. Procesul a început din primele zile de după revoluție, cînd Ion Iliescu a stîrnit mai ales populația rurală împotriva „boierilor“ lui Coposu și a „golanilor“ care îi susțin, și care ar fi vrut să-și ia pămînturile și averile înapoi – și mulți au crezut: alungată pe ușă, „lupta de clasă“ revenea pe fereastră. Am deschis porțile democrației prin Dumnezeu („Domnule președinte, credeți în Dumnezeu?“ – a lansat Emil Constantinescu), dar am deschis prin aceasta și cutia Pandorei – și nu a trecut mult pînă cînd cei împotriva cărora fusese lansat acest reușit „marketing electoral“ să-l recupereze pe Dumnezeu și tradiționala sa familie românească și să-i acuze pe foștii acuzatori de „perversități“ de tot soiul – și mulți oameni de la țară, cu frica lui Dumnezeu și mai puțin „iluminiști“, au crezut din nou.

Pe de altă parte, apariția și consolidarea unei clase de mijloc, eminamente urbană, și-a văzut la un moment dat eforturile împiedicate de balastul subdezvoltării rurale. Și așa este, doar că, în loc să abordeze aceste decalaje socio-economice prin mijloace socio-economice, această Românie în oglindă a urbanului educat s-a radicalizat la rîndul ei și a ideologizat „ruralul“: ei, din cealaltă Românie, sînt leneși, proști și asistați social pe munca noastră. Și au crezut cu tărie la rîndul lor; frustrarea legitimă a devenit dispreț de castă. A fost epoca „ciumpalacilor“. „Uitați-vă la aceste maimuțe!“ – se mai revolta încă zilele trecute, privind participanții la mitingul PSD, un comentator de pe un post anti-PSD.

Atacată în interesele sale vitale, clasa guvernantă actuală a reluat pe altă spirală a istoriei strategia inițială a președintelui Iliescu și a stîrnit (mai ales) populația din sate și din micile orașe împotriva burgheziei urbane cu nume de cod „statul paralel“, care, ca și boierii lui Coposu, ar vrea să le compromită toată agoniseala. Și unii (mai puțini însă, se pare, decît se așteptau organizatorii) au crezut din nou: s-a inaugurat vremea șobolanilor.

În ultima vreme s-a votat mai ales negativ, alegînd răul cel mai mic din perspectiva fiecăruia. Sîntem pe cale să votăm împotriva fricii celei mai mari – ceea ce s-ar putea să mobilizeze mai multă lume la vot. Cele „două Românii“ au însă, statistic vorbind, frici opuse și la fel de radicalizate. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Etnogeneză și țuică, Editura Polirom, București, 2018.

Foto: flickr