Mai mult ca viața

Publicat în Dilema Veche nr. 897 din 17 – 23 iunie 2021
Mai mult ca viața jpeg

Îi separau, e-adevărat, patru luni (august-noiembrie), orientarea ideologică și, pornind de aici, un teribil clivaj de destin. Fiindcă, în vreme ce întîiul s-a aflat mai mereu „pe cai mari”, cel de-al doilea, Dinu Pillat, căci despre el e vorba, s-a văzut nevoit, cum se știe, să facă efortul de a se reintegra, pe cît se poate senin, în propria lui viață și în propriul lui scris. A reușit-o. Cu asupra de măsură. Fără resentimente, bucurîndu-se de succesul lui Crohmălniceanu aproape ca de unul personal. Stă mărturie o scrisoare din 27 noiembrie ’74:

„Pînă să ajung a obține pe undeva un spațiu publicistic în vederea unei recenzii, simt nevoia de a-ți consemna direct primele mele impresii după o pasionantă lectură a volumului în care vii să receptezi critic, într-o nouă perspectivă de amploare, după E. Lovinescu și G. Călinescu, întregul fenomen al liricii noastre interbelice. După cum vezi, întîmplarea face, la un interval de zece ani de cînd îți scriam fără a te cunoaște (la numai cîteva luni de la eliberarea mea din închisoare), îți este dat să primești o nouă scrisoare de la mine”.

Ce-l încîntă e amănuntul că volumul în cauză, dedicat poeziei, e „mai accentuat personal”. Ce-l nedumerește ține de tratamentul insuficient al prozatorului V. Voiculescu și (lucru firesc între specialiști) o suită de erori factuale (e drept că, revelîndu-le, Dinu Pillat se înșală el însuși atunci cînd se arată convins că Blaga a figurat pe lista scurtă a Premiului Nobel). Fără a fi excesiv în admirație și fără a brutaliza atunci cînd dezaprobă, Dinu Pillat rămîne cald-egalitar. Ca și cum echilibrul discursului l-ar privi în primul rînd pe el și abia în subsidiar pe destinatarul analizei sale. Și cum ar putea fi altfel de vreme ce modul său de a face critică se întîlnește fericit cu definițiile-portret la care aspiră Crohmălniceanu? Recitit acum, măcar prin cele două volume de intervenții reeditate la Humanitas (Spectacolul rezonanței și Mozaic istorico-literar. Secolul XX) și prin micromonografia Ion Barbu, Dinu Pillat se dovedește, înainte de orice altceva, un nemaipomenit profiler. Superior tuturor contemporanilor (Crohmălniceanu included) și substanțial diferit de maestrul absolut al genului (dar și al său propriu) care e Călinescu. Spun asta pentru că s-a vorbit adeseori de o posibilă filiație. Nimic mai fals! Însușirea era de la bun început în el și, risc să cred, ei i s-a datorat apropierea tandră de autorul Dominei bona. Relatată tîrziu, în 1965, prima întîlnire cu providențiala charismă călinesciană probează un simț de observație ieșit din comun:

„Pînă atunci îl știusem cum arată numai dintr-un desen al pictorului Ștefan Dimitrescu, reprodus în Istoria literaturii române. (Această schiță de portret datînd din epoca tinereții modelului valorifică bine finețea rasată a profilului său. Sub șuvițele unei coame leonine, linia frunții dominatoare se prelungește cu o mare puritate în conturul subțire al nasului grec. Ochiul privește undeva în adînc, cu o îngîndurare căreia răsfrîngerea ușoară a buzei de jos îi adaugă parcă un accent de tristețe)”. Și așa mai departe. Același ochi alert, regizoral aproape, în sens cinematografic, va decupa alte și alte detalii: o scenă în care, undeva în Ardeal, profesorul va cumpăra un set de pistoale de lut cu care va improviza false dueluri silvatice cu angajații săi de la Institut, o alta în care, șocat să nu-și mai recunoască, la Botoșani, una dintre casele copilăriei, magistrul va cădea, preț de o seară, într-o prostrație vecină cu depresia...

Să ne amintim: la Călinescu, recursul biografic avea numaidecît origine documentară (pînă și peisagistica presupunea consultarea unor monografii ale locului). Pentru Dinu Pillat, în schimb, viața (și doar ea!) valorează cît o arhivă, de nu cumva mai mult. Ce n-a trăit nemijlocit, ce n-a prins cu privirea și nu s-a constituit subiect de reflecție în timp real e secundar: contează, dar numai atît cît să umple un gol. Din unghi expresiv, e mai degrabă inert. De-aici și tendința (de natură, culmea, lovinesciană....) de a scrie mai cu seamă despre literați pe care i-a cunoscut. Începînd chiar cu una din cele două teze doctorale pe care le-a susținut și care îi e consacrată chiar tatălui său, Ion Pillat. Despre care, chiar din pagina a doua, aflăm că era într-un chip atît de natural aristocrat încît s-a dezinteresat de minuțioasa genealogie pe care i-o reconstituise generos Dan Cernovodeanu, rătăcind pur și simplu hîrtiile. Tel père, tel fils! Mărturia vie bate orice atestat și lasă în urmă orice țidulă. Astfel încît istoriile private, eventual de familie, țin locul descărnatelor date de stare civilă.

Cele două împrejurări din Primul Război în care poetul Floricăi a fost la cîțiva centimetri de moarte proiectează totul în regim magic. Iar asta pentru că, notează Dinu surprinzînd superstiția paternă, în ambele (adică și atunci cînd a supraviețuit, singurul, unei explozii de obuz, și atunci cînd s-a strecurat, subțire, prin fereastra unui vagon în flăcări), Ion Pillat purta cu el un „talisman”: o de tot nesemnificativă și inabil sculptată pasăre din lemn. În continuare, biblioteca lui, pe cît de ilustră, pe-atît de neorînduită, conținea un raft întreg de National Geographic Magazine, pandant al visului de a-și petrece bătrînețea într-o insulă din arhipelagul Cicladelor. Mitul „tradiționalistului” Pillat, azi caduc, e dărîmat odată cu aceste informații pe care monograful se entuziasmează desfășurîndu-le în pagină. Delicate și abundente picanterii: că scria numai în pat și că se arăta grijuliu față de ciclurile și volumele sale (ordonîndu-le în așa fel încît numărul poemelor să fie multiplu de 9); că întreținea o afectuoasă corespondență cu mai toți marii poeți europeni ai momentului și că Rilke n-a mai sosit la București la invitația lui din pricina leucemiei; că remarcabilul poet al viei (Calendarul... e inegalabil) se mulțumea, la Balcic, să deguste un banal Murfatlar; că sociabilitatea lui admitea vizite bine măsurate în cercuri de prieteni și că numai cu intimii desăvîrșiți discuta în marginea poeziei.   

Biograf de energii

Accentul e necesar: Dinu Pillat nu e un anecdotist, ci un biograf de energii. Nu degeaba există, în fiecare studiu al său, un capitol dedicat „epocii de formațiune”. E vorba, în fond, de un contur spiritual: cum anume și cînd și de ce s-a alcătuit, din puținul faptelor exterioare disponibile, sensibilitatea cutărui autor. (Insist: Călinescu proceda exact pe dos, subordonînd selecția datelor propriei sale viziuni critice.) Topîrceanu, de exemplu, ar fi deținut o impresionantă panoplie, din care nu lipseau nici puștile, nici carabinele, nici pumnalele, nici floretele, nici revolverele sau iataganele. Nimic decorativ: știa, pe deasupra, să le folosească. Era, zic martorii, un ochitor redutabil, mai expert chiar decît Sadoveanu, cel în casa căruia susținea periodice demonstrații, nimerind gămălii de chibrit (exact așa...) și găurind mere aruncate în aer. Față de vînătoare, totuși, se arăta reticent. Gîndul că va ucide îi stîrnea vinovății.

Nu-i de mirare: Dinu Pillat nu omite nici secvența în care un apropiat l-a găsit pe poet în genunchi, în grădină, urmărind de ore bune, prin lupă, o insectă. Este că se leagă?! Era, pe deasupra, în cel mai înalt grad pasionat de științe. Pînă într-acolo încît, scrie un săptămînal ieșean din 1924, realizase schema unui ansamblu optic care permitea vizionarea filmelor în relief. Nu-i o gogoriță de gazetar: Dinu Pillat descoperă și reproduce manuscrisul. Nu doar în materie de versificație Topîrceanu se dovedește un foarte subtil tehnician! Și nu doar în poezie captează „formula”, convins că paternitatea e volatilă (Parodiile... sale putîndu-se adesea confunda cu originalul). Student la filosofie, își amintește Ion Petrovici, Topîrceanu „cunoștea perfect toate controversele și teoriile, dar nu putea să rețină nici un nume de autor”.

Și medalionul dedicat lui Gala Galaction (a cărui proză e clarissim organizată și ierarhizată) scoate la iveală astfel de frînturi semnificative, din care chipul prelatului iese reproporționat. Cine ar fi crezut că, la publicarea romanului lui N.D. Cocea, Poet-poetă, viitorul teolog a flanat la Șosea într-o trăsură, aruncînd trecătorilor afișe publicitare? Sau că, în ultimul an de liceu, acesta se va da în vînt după cabotinul (de nu cumva chiar escrocul) Joséphin Sâr Péladan, cel adus cu surle și trîmbițe de controversabilul Alexandru Bogdan-Pitești să țină conferințe la Ateneu, spre încîntarea tuturor ezotericilor de ocazie din Capitală? Altundeva, suplul și elegantul Ionel Teodoreanu e revelat în ipostază de constant spectator al meciurilor de fotbal (așadar, subliniază Dinu Pillat, al reprezentațiilor teatrale) pentru a se putea rupe de rutina pledoariilor juridice. O formă, de astă dată, nu de relaxare, ci de anestezie fantastă și ecorșantă practică, într-un rînd, hiperestetul Vladimir Streinu:

„În 1950, bolnav de tuberculoză într-o formă deosebit de gravă, trebuie să se interneze la sanatoriul din Balotești, unde are apoi de suferit o toracoplastie, menită a-i scoate din uz întreg plămînul atins. De-a lungul operației de patru ore, pradă unor dureri cumplite, încerca să se abstragă din realitatea mizeriei fiziologice a momentul recitîndu-și cu voce tare, în limba engleză, versurile din Corbul lui Edgar Poe”.

La antipozii acestei întîmplări se situează Ion Barbu, cel care mărturisea că ultimele versuri care-i vor suna în minte la momentul final nu vor fi nici din Poe (știm, și el îl iubea pe american), nici din Rimbaud (datorită căruia a ieșit din lumea matematicilor pentru a se consacra literaturii), ci dintr-un bătrîn și delabrat lăutar pe care autorul Jocului secund l-ar fi auzit într-un tramvai articulînd melancolic: „Ce bine îmi era ca fată / Vorbeam cu toți, eram stimată”. Același Barbu care, în intervalele în care lipsea de-acasă, trimitea dragilor lui căței cărți poștale ilustrate, cît (credea el...) să le aline dorul. Și, în sfîrșit, acela care, în 1951, lăsa, la Capșa, o scrisoare de protest care camufla un adevărat Șir Hașirim închinat cafelei:

„Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician care are din păcate nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani și sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se servește uneori e o contrafacere. Desigur, apa dulceagă și neagră ce se aduce sub acest nume nu face 200 de lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur și simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (și, în calitate de scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovați pe funcționarii puțin scrupuloși care falsifică filtrul de întîrzierea muncii mele”.

Mai mult ca viața: aceasta mi se pare că e definiția istoriei literare așa cum o înțelege Dinu Pillat.  

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

Foto: Dinu și Ion Pillat, la Balcic, 1938

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.