Moneda unică, în interiorul unui spațiu geografic, a fost visul oricărui stat cuceritor. După rezolvarea conflictelor pe cîmpul de luptă, cel puternic impunea moneda sa celui cucerit. După al Doilea Război Mondial, proiectul european de unificare își propune, pentru prima dată în istorie, realizarea unui spațiu monetar comun. O asociere pașnică de state suverane merge pînă acolo încît își propune o monedă comună și pune în practică acest proiect. Euro este expresia monetară a dorinței de apropiere și integrare europeană. România, ca țară membră a UE, și-a asumat încă de la aderare obligația de a adopta ulterior moneda unică. Angajamentul este lăudabil, numai că, și în acest caz, de la vorbe pînă la fapte este o cale lungă. Simplele declarații nu țin loc de fapte, iar vorbele nu aduc moneda unică în economia românească.

Dacă vom privi în trecutul apropiat vom vedea că ținta de timp de trecere la moneda unică a fost mereu amînată. Și nu a fost rău că a fost amînată. Rău a fost și este că România nu a avut niciodată un plan real de trecere la moneda unică. O adoptare a monedei unice în condiții de asimetrie gravă cu economiile europene, membre ale euro-zonei, ar fi putut produce mai multe daune decît beneficii. Chiar membră a UE fiind, România deține încă un puternic sector de stat, inflexibil și deficitar gestionat. În același timp, avantajele comparative de prețuri ale factorilor de producție s-ar fi putut estompa în dauna noastră. Amînările în luarea unei decizii au avut în vedere, și pe bună dreptate, și diferența mare în ceea ce privește criteriile de convergență reală. Sîntem încă mult în urma statelor europene dezvoltate și recuperarea decalajelor nu s-a făcut în timpii la care speram.

Cea mai importantă întrebare la care trebuie să răspundem acum este aceea dacă mai dorim trecerea la euro. Nu este o întrebare retorică, avînd în vedere populismul și euroscepticismul care cuprind lumea politică românească din ultimii ani. Cei care ne conduc acum nu sînt preocupați de obiectivul adoptării monedei unice. Dimpotrivă, întregul set de politici economice pe care le pun în practică are șanse mari să arunce în aer setul de indicatori de convergență nominală. Guvernul de azi ne îndepărtează de euro-zonă. Ne îndatorăm cu o viteză foarte mare, cheltuim mult cu măririle de salarii, iar în viitorul apropiat România poate intra în zona unei inflații nedorite, a cărei mărime poate depăși ușor criteriul „rata inflației“ din setul de indicatori de convergență nominală. Iluzia unor venituri cu mult peste potențialul economiei ne duce și spre ratarea obiectivului de adoptare a monedei unice. Chiar dacă nu o spun în mod clar, public, politicienii care conduc acum țara, prin ceea ce fac, pot amîna, pentru o perioadă greu de precizat în timp, adoptarea monedei unice. Există un paradox pe care dorim a-l semnala. Se declară pro-europeni, dar acționează împotriva principiilor și regulilor de coexistență în cadrul UE. Pentru a putea adopta moneda unică trebuie să spunem încă o dată, cu voce tare, că dorim această monedă. Dezbaterea despre politică și factorul politic în contextul trecerii la moneda unică este importantă deoarece acest pas trebuie să fie asumat de către clasa politică în ansamblul său. Fără a fi bănuiți de nostalgia unanimității, subliniem importanța consensului politic. Obiectivul trebuie asumat de către toate partidele. Un asemenea proiect se poate întinde pe mai mulți ani, trecînd dincolo de schimbările politice dictate de ciclurile electorale. Dacă toată lumea politică spune că este de acord cu moneda unică, atunci cu toții trebuie să semneze un document programatic și să respecte punerea sa în practică.

În legătură cu strategia de aplicat, există un punct de vedere asupra căruia ne propunem a ne opri. Unii specialiști ai domeniului militează pentru o amînare a procedurilor de adoptare a monedei euro, considerînd că în actualul context de reforme și crize din interiorul Uniunii nu ar trebui să ne grăbim. Chiar dacă nu milităm pentru grabă, nu putem împărtăși un asemenea punct de vedere. Argumentele noastre țin de faptul că în construcția unei zone monetare optime ne bazăm pe un set de teorii economice ale căror baze au fost puse de către Robert Mundell (Silviu Cerna, Teoria zonelor monetare optime, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2006). Acest set de teorii a permis construcția euro-zonei și este valabil, certificat de către practică. În același timp, indiferent de forma politică a uniunii, criteriile de adoptare a monedei unice vor rămîne aceleași. Moneda unică va fi, așa cum spuneam la început, expresia economică supremă a alianței politice. Deci orice pas spre moneda unică este unul de reconfirmare a dorinței de apartenență la proiectul politic viitor. Acest proiect politic anticipăm că se va structura în jurul euro-zonei, considerîndu-se că pașii cîștigați în integrare și apropiere nu pot fi reluați decît cu riscuri foarte mari de divergență. Nucleul dur al viitoarei formule de alianță se va centra în jurul monedei euro. Există momente în care politica dictează în economie, dar există și multe decizii politice ce au la bază interesele de ordin economic.

În ceea ce privește convergența cu euro-sistemul, în acest moment România îndeplinește criteriile nominale de convergență. Părem, cel puțin din punct de vedere nominal, a fi compatibili cu UEM. Avem „chimie“ cu statele din UEM și acesta este un punct de plecare pentru orice plan viitor. Aceste criterii sînt înscrise în Tratatul de la Maastricht și sînt următoarele: rata inflației, ratele dobînzilor pe termen lung, cursul de schimb față de euro, deficitul bugetului consolidat, datoria publică. Filozofia lor urmărește ca statele din zona monetară optimă să „vibreze“ în același timp, să fie compatibile economic, să nu existe asimetrii și divergențe. Așa cum spuneam, obiecția majoră legată de trecerea la euro a fost legată de îndeplinirea criteriilor de convergență reală. Deși Tratatul de la Maastricht lasă la îndemîna fiecărui stat elaborarea setului de astfel de criterii, trebuie să spunem că acestea măsoară diferența de dezvoltare, potențialul economic al statului luat în discuție, în raport cu media euro-zonei. Aici România a avut și mai are încă mult de lucru, diferențele despre care vorbeam fiind foarte mari, uneori chiar de la întreg la jumătate. Un set de criterii ale convergenței reale, parte a unui program mai amplu de trecere la moneda unică elaborat pentru România, ar trebui să-și propună reducerea decalajelor. La acest capitol se referea guvernatorul BNR atunci cînd aducea Las Fierbinți în dezbaterea despre moneda unică. Sărăcia nu se rezolvă de la o zi la alta. Este nevoie de timp și de eforturi susținute, uneori de a lungul a mai multe generații, pentru a elimina decalajele. Pe de altă parte, nu trebuie să credem că aceste diferențe de dezvoltare pot fi eliminate definitiv. Nimeni nu stă pe loc pentru a ne aștepta. Ne putem propune atingerea unor anumite niveluri, dincolo de care aderarea la moneda unică poate fi posibilă.

Este nevoie de specialiști, de bună cunoaștere, de realism și de sinceritate atunci cînd vom elabora planul de trecere la moneda unică. Minciunile și angajamentele fără acoperire nu țin loc de economie. Cazul Greciei este unul clasic. Nu poți trece la moneda unică denaturînd cifre. Asemenea comportamente se plătesc scump, mai devreme sau mai tîrziu. În ceea ce privește orizontul de timp al trecerii la moneda unică, acesta trebuie asumat în mod explicit, deoarece procedurile de trecere implică secvențe de timp pentru etape diferite. Este imposibil să credem că mai putem adera înainte de 2020, dar este obligatoriu să ne încadrăm într-un orizont de timp dezirabil și așteptat. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.