Am învățat doar după manuale unice, chiar și după 1990. În clasele primare primeam manuale pe care le buchisiseră cei din generațiile anterioare. Unele erau rupte, cu foi desprinse, pătate de cerneală sau mîzgălite, altele, în cazuri mai fericite, aveau și rezultatele unor exerciții, trecute cu creionul pe margine, de elevi conștiincioși. Aveam senzația unei predări de ștafetă. Nici primul meu Abecedar n-a fost o carte nouă. Arăta destul de „curățel“, însă alții colegi avuseseră ghinionul să primească abecedare în care personajele ilustrate, inclusiv Ana care are mere, purtau ochelari de soare și fumau țigări Kent. Într un fel era amuzant să primești o carte plină de „mafioți“, încălca regulile școlare. „Tovarășa“ ne atrăgea mereu atenția să „nu stricăm“ manualele pentru că după ele vor învăța și alți copii. Foarte puțini îndrăzneau să se atingă de figura tovarășului Nicolae Ceaușescu de pe prima pagină, adică să-i pună mustață și o țigară între buze. Dacă vedea vreun profesor, riscai să fii exmatriculat. Manualele nu ajungeau niciodată la toți copiii, cîțiva rămîneau fără ele, cel puțin în primele săptămîni de școală.

Mai tîrziu mi-am dat seama că doar profesorii slabi sau cei leneși foloseau într-adevăr manualele, în rest fiecare își avea metoda lui de predare, dincolo de ce scria în manual. Profesoara de matematică, de pildă, ne dădea teme aproape exclusiv din „Petrică“, culegerea albastră care mi-a marcat anii de gimnaziu. Cînd profesorii aveau treburi mai importante de făcut decît să ne predea, ne puneau „să conspectăm din ma-nual“. În liceu aproape că nu le-am deschis niciodată, nici nu le mai luam cu mine la școală, pentru că erau grele, mergeam doar cu caietele mari, studențești. În clasa a XII-a mi-am dat seama că n-am răsfoit nici măcar o dată manualul de Filozofie, pentru că proful nu prea dădea pe la ore. Și aflasem că era un manual bun. De aceea m-am încăpățînat să-l citesc cap-coadă și să dau Bac-ul la Filozofie, ca să rămîn cu ceva dintr-o materie care mi se părea „exotică“.

În ultimii ani, pentru că scriu pentru copii și lucrez cu copiii, am cunoscut nu doar profesori buni, dar și autori de manuale și de materiale didactice auxiliare. Mulți sînt dedicați și foarte pricepuți la ceea ce fac, și mi am dat seama că „a scrie“ un manual nu e o joacă (așa cum credeam în anii de școală), implică responsabilități de necontestat. Și din partea autorilor, și din partea editurilor care publică materiale didactice și carte școlară. Desigur, sînt manuale bune și manuale proaste, însă faptul că profesorii au posibilitatea de a alege mi se pare din nou că are o mare însemnătate. Însă ce (mai) reprezintă, de fapt, manualele școlare? Cum se raportează profesorii la ele? Dar elevii? Sînt doar cîteva dintre întrebările la care Dosarul de față încearcă să răspundă.

Ilustraţie de Ion BARBU