Televiziunea a fost doar un capitol în cariera maestrului Gică Petrescu, dar cel mai benefic mod prin care l-au cunoscut cei mai mulţi dintre noi. Întîlnirea cu el a fost şansa noastră de a trăi muzica lui Ion Vasilescu şi a lui Henry Mălineanu, sau cea a lui Ionel Fernic…
 
Melodiile celui născut sub zodia şarmului, fie ele de muzică uşoară sau de petrecere, tangouri sau romanţe, aduceau un soi de echilibru, de tihnă în mozaicul de emisiuni de varietăţi ale Televiziunii Române, cele mai multe dintre acestea pregătite în anii ’60-’70 de Tudor Vornicu, alături de echipa sa. 
 
Vorbind despre apariţiile lui Gică Petrescu pe micul ecran, despre fineţea glasului sau despre cuceritoarele-i maniere, pătrundem inevitabil în atmosfera televiziunii acelor ani de care au fost direct „responsabile“ cîteva dintre personajele mele. Se pare că starea de spirit a acelor vremuri, transpusă pe micul ecran, nu a fost egalată pînă astăzi de vreo altă televiziune, nici măcar de televiziunea-mamă.
Divertismentul anilor ’60-’70, care debuta la sfîrşit de săptămînă, de care dezvoltasem o reală dependenţă, se legitimează astăzi drept o specie bizară în formatul de televiziune. Nu că am fi cîrcotaşi sau nostalgici, ci doar recunoscători faţă de cei aflaţi atunci în spatele fascinantului spectacol transmis prin intermediul micului ecran. Mă gîndesc că Gică Petrescu le-ar putea transmite multor oameni de televiziune lecţia despre respectul pentru telespectator. Chiar şi tinerilor le-ar fi de folos. I-ar învăţa să nu-şi piardă nopţile. 
 
Profesionişti din vremea aceea au dat viaţă unor formate TV devenite în timp clasice. Se spune că TVR s-a aflat şi pe mîini bune. Octavian Paler (director TVR în perioada 1965-1970) fusese corespondent Agerpres şi venise de la Roma cu idei despre ce însemna televiziune, iar Silviu Brucan se întorcea din Statele Unite, ca specialist cu lecţii luate la BBC. Aterizase şi Vornicu de la Paris, influenţat de şcoala de divertisment a lui Averty şi fermecat pe viaţă de profesionalismul lui Léon Zitrone. 
 
Cel care în anii ’30 cîntase la Cazinoul din Sinaia pentru industriaşii vremii, peste cîteva decenii, cu melodia „Je suis seul ce soir“ a lui André Claveau, sau cu celebra „La Pigalle“ a lui George Ulmer, aducea şarmul parizian în unica televiziune din România, care trecea prin perioada ei de glorie. Muzica de calitate şi scheciurile de bun gust făceau deliciul varietăţilor, ca să nu mai vorbim de revelioanele-maraton de la care Gică Petrescu nu lipsea, iar ceilalţi artişti deveneau impecabili şi fermecători sub bagheta unor regizori de marcă ai varietăţilor – printre ei, Dumitru Moroşanu şi Octavian Iordăchescu.
 
Pe Gică Petrescu eu îl ascult de la 6 ani, de cînd aveam acces în faţa televizorului sîmbăta şi duminica sau în nopţile dintre ani. Şi sigur, şi pentru mine, ca pentru orice copil, Gică Petrescu nu era tînăr, dar nici vîrstă n-avea. Poate de aceea toată lumea se aştepta ca firul vieţii lui să se depene fără a se termina vreodată. Ne-a contrazis el însuşi fredonîndu-ne „Că doar n-o să trăiesc cît lumea“. 
 
Lent, dar sigur, anii ’80 au început să ne răpească reuşitele producţii ale micului ecran, inclusiv prezenţa originalului artist. Punctul culminant a fost anul 1988, cînd li s-a spus celor de la divertisment: „Nu mai avem nevoie de varietăţi“. Cu alte cuvinte, lor li se interzicea să mai profeseze, iar nouă să mai rîdem. 
 
La începutul anilor ’90, în tumultul preschimbărilor de orice fel, l-am „regăsit“ pe Gică Petrescu, în casa unor români minunaţi din Elveţia, undeva pe malul lacului Murten. Printre lucrurile de acasă, casetele cu încîntătorul trubadur erau ţinute la loc de cinste, iar petrecerile de revelion în tăcutul orăşel din cantonul Berna erau de fiecare dată un emoţionant remake. Pe muzica lui Gică Petrescu, în zile de sărbătoare, aceşti români petreceau şi plîngeau frumos, găsindu-şi echilibrul într-o lume care nu era a lor. 
 
Cîte mi-ar fi povestit despre longevivul artist Dan Mihăescu şi Octavian Sava, maeştri ai umorului şi distinşi realizatori şi regizori TV, care au făcut istorie în televiziune! Înainte de plecare, au apucat totuşi să-mi spună că Gică Petrescu era extrem de respectuos şi punctual, că venea la televiziune cu o oră înainte de filmări, de multe ori însoţit de fermecătoarea lui soţie, Cezarina Moldoveanu. Am mai aflat că Gică Petrescu era unul dintre cîntăreţii cei mai îndrăgiţi de publicul telespectator, lucru demonstrat de sutele de scrisori sosite de la admiratori pe adresa Televiziunii Române pentru Redacţia „Varietăţi“. 
 
Annie Muscă e biograf. Cea mai recentă carte publicată este Dan Puican. Radioul este viaţa mea, Editura Adevărul.