De-a lungul vieții, munca, pentru om, pare să fie ceva nesfîrșit, așa cum ne spune și mitul lui Sisif. La fel de nesfîrșită pare să fie și discuția despre ce înseamnă, cum trebuie să fie și care sînt problemele legate de muncă și de piața muncii. Noi ne-am înhămat de mai multe ori la această „muncă“ în revista noastră. Ultima oară, în urmă cu vreo cinci ani, am făcut un Dosar despre etica și mentalitățile legate de muncă. Acum, lucrurile astea deja pot părea ceva diafan și pur teoretic, în condițiile în care o tot mai accentuată criză se manifestă pe piața muncii din România. Nu se mai găsesc muncitori calificați, nu se mai găsesc meșteri, numărul medicilor se împuținează, cei care au calificări înalte autentice nu prea au unde și cum să și le pună în valoare, în vreme ce multe acte și diplome care ar trebui să ateste competențe nu au acoperire în realitate. Unii se întreabă dacă nu cumva românii sînt leneși. Cunoscătorii spun că e o problemă falsă, că lenevia sau hărnicia la nivelul unei țări nu depind atît de cei care lucrează, cît de condiții, de felul în care sînt așezate și funcționează sistemele și responsabilitățile. Așa s ar explica de ce românii care muncesc în țări mai dezvoltate au cu totul alt randament.

Aici, în țară, constatăm însă nu doar că o bună parte a persoanelor active și competente pleacă să lucreze în străinătate, dar că și natalitatea e în scădere. Adică din urmă nu mai vine destulă „forță de muncă“. Iar cei care totuși vin, millennials, cum li se zice, au se pare cu totul și cu totul alte viziuni, așteptări și pretenții legate de ideea de muncă, de cum și pentru ce trebuie să lucreze, chestiuni pe care mai vechii angajatori nu le prea înțeleg și nu le pot satisface. Poate că acest nou fel de a vedea lucrurile din partea tinerilor ar putea aduce la un moment dat și soluția.

Deocamdată însă, avem parte de un dezechilibru major care se instalează în țară în acest domeniu. Un dezechilibru care există și între zone diferite ale țării. Oferta de locuri de muncă variază dramatic chiar între județe apropiate. În Dosar veți găsi asemenea cifre uimitoare. Lăsînd la o parte Bucureștiul, una e în Argeș sau Prahova și alta în deja vestitul și nefericitul Teleorman. Parcă am avea de-a face cu două țări diferite. Uniformizarea șanselor și a prosperității ar putea veni de la dezvoltarea infrastructurii. Dar știm bine cît de neputincioase s-au dovedit toate guvernele în această problemă. La fel de neputincioase ca și în aplicarea unor politici care să orienteze economia spre domenii de vîrf. Cînd astfel de domenii au apărut mai mult sau mai puțin accidental, în general n-au fost sprijinite și uneori au fost chiar descurajate. Iar problema structurală cu care ne confruntăm, observă specialiștii, este aceea a unei economii low-tech. O economie cu productivitate scăzută în care, statistic vorbind, oamenii instruiți, activi și creativi nu-și prea găsesc locul. Vorba cîntecului: „Țara te vrea prost!“ Se pare că te vrea și leneș.

Ilustraţie de Ion BARBU