În privința dezideratului – național sau individual – al digitizării fondului documentar al României, ar fi neproductiv să continuăm seria de lamentații și nemulțumiri la adresa guvernanților și decidenților politico-administrativi, provocate, pe de-o parte, de situația precară și înapoiată în care ne aflăm de ani de zile și amplificate, pe de altă parte, de inevitabila comparație cu țările mai dezvoltate. Cei care am avut ocazia să beneficiem, în străinătate, fără prea multe piedici birocratice, de accesul la documente manuscrise, carte rară sau teze de doctorat prin intermediul variantelor digitale ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce este atît de complicat pentru autoritățile române să declanșeze un proces amplu de digitizare pe teritoriul României, menit să faciliteze accesul la un conținut științific, literar sau artistic mai greu de vizitat cu ochiul liber, într-o bibliotecă sau într-un muzeu clasic. (Auto)răspunsul, cum spuneam, ar fi neproductiv să se materializeze într-o perpetuă lamentație, ci s-ar putea plăsmui pe sine într-o analiză serioasă a stării de fapt, transformînd întrebarea însăși, aducînd-o de la statutul de întrebare retorică (a cercetătorului frustrat) la una cu iz practic și dornică de soluții realiste. Cu alte cuvinte, pretenția și așteptarea „ca primăria să facă și să dreagă“ se pot transforma – printr-un susținut act de voință – într-un sănătos (auto)îndemn la claca urbană, rod al inițiativei personale și de grup, potrivit intereselor superioare pe care pretindem că le slujim și neapărat valorificînd experiențele de pînă acum.

Am avut privilegiul să conduc Biblioteca Națională a României pentru o perioadă scurtă, dar suficientă pentru a mă confrunta direct și serios cu problemele diverse pe care le presupun digitizarea și accesul publicului la documentele digitizate. Beneficiind de sprijinul lucid al specialiștilor din Biblioteca Națională, deopotrivă cultivați și atenți la detalii (în special la cele de natură legislativă), precum și al altor persoane cu reputație din domeniu (din țară și din străinătate), am încercat – și pretind că în mare parte am reușit – să identific, alături de grupul de lucru de la Biblioteca Națională, piedicile, neputințele, nepăsările sau, dimpotrivă, interesele nelegitime în ceea ce privește digitizarea, precum și posibile soluții la evidenta criză și înapoiere în care ne aflăm. Cea mai mare parte din ele se regăsesc în proiectele de management cu care m-am prezentat la concursurile pentru ocuparea pe termen lung a postului de director general al Bibliotecii Naționale a României (aflat într-un interimat de mai bine de șapte ani) și care au fost evaluate, de fiecare dată, sub nota de trecere. Îi las pe cititori să ghicească de ce.

Prezint, mai jos, o parte din probleme, limitîndu-mă – din rațiuni care țin de spațiul editorial – la chestiunea actelor normative, dar avînd în vedere și, implicit, recomandînd lectura celor semnalate de jurnaliștii Răzvan Chiruță și Florinela Iosip, precum și a celor două inițiative de la nivelul autorităților publice: proiectul de lege al USR pentru înființarea și funcționarea Depozitului Electronic Național al Lucrărilor Științifice și proiectul de Hotărîre de Guvern pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiții „E-cultura: Biblioteca digitală a României“.

Constituie un avantaj și un context extrem de propice ca procesul de digitizare să fie considerat prioritar într-un program de guvernare (în speță, vorbim de Programul de guvernare 2017-2023, în special p. 42 și p. 65). Acest lucru înseamnă nu doar asumarea unei răspunderi guvernamentale, ci și conștientizarea unei oportunități pentru diferitele instituții publice sau private pentru ca acest proces de digitizare să prindă cu adevărat contur. Dacă însă vor fi aprobate programe naționale de digitizare masivă fără corectarea, respectiv actualizarea cadrului legislativ, ne va părea rău – pentru a cîta oară? – după milioane de euro cheltuiți în zadar sau pentru a bifa niște cifre în rapoarte. În proiectul de management mai sus pomenit, la ceea ce se cheamă „analiza SWOT“, desigur că am menționat, la capitolul „Opportunities“, această deschidere către prioritizarea națională a digitizării în cadrul programului de guvernare (în opinia mea realizabilă, dacă ar fi gîndită responsabil, chiar și tardiv), dar nu m-am ferit să includ la „Threats“ (and I mean it!) absența unui cadru legislativ pentru depozitul legal digital, printre altele.

Principalele trei hopuri legislative de care se lovesc instituțiile publice vizează: 1) Legea bibliotecilor (334/2002), care ar trebui: a) să prevadă în mod explicit, printre atribuțiile unei biblioteci, constituirea, arhivarea și accesul la colecții digitale; b) să întărească rolul metodologic și de coordonare al Bibliotecii Naționale în realizarea și administrarea Bibliotecii Digitale Naționale, nu doar în fața celorlalte biblioteci, ci și în fața muzeelor sau a altor unități publice care dețin material documentar în măsură a fi digitizat; c) să prevadă, tot sub coordonarea Bibliotecii Naționale, constituirea unui sistem prin care memoria digitală din mediul online să poată fi conservată pentru generațiile viitoare; altfel spus, pentru ca orice conținut din mediul online din momentul T1 să poată fi prezervat și accesibil ulterior într-o arhivă digitală (nu sînt sigur dacă aici nu apar ca incidente și alte legi, care țin de domeniul telecomunicațiilor sau al siguranței naționale); d) să indice cel puțin o sursă de finanțare continuă pentru buna funcționare a Bibliotecii Digitale Naționale, în afara surselor ocazionale sau dependente de finanțări ocazionale, publice sau private. 2) Legea depozitului legal (111/1995), care ar trebui actualizată, a) în sensul adăugării și definirii componentei digitale a patrimoniului cultural național mobil, avînd drept consecință explicită constituirea depozitului legal digital, precum și b) în sensul precizării modalității de transmitere, cu responsabilizarea producătorilor, a acestui tip de documente. 3) Legea drepturilor de autor (8/1996), care ar trebui a) să fie mai limpede în ceea ce privește reproducerea operei, în cadrul bibliotecilor, muzeelor etc., „fără prejudicierea autorului sau a titularilor drepturilor de utilizare“ (art. 33), astfel încît Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) să poată autoriza fără probleme reproducerile în format digital, în cadrul bibliotecilor, bunăoară, fără ca acest lucru să necesite acordul titularului de drepturi; b) să prevadă exceptarea de sub incidența dreptului de autor pentru forma (nu și pentru conținutul) lucrărilor științifice în urma cărora sînt conferite titluri academice, astfel încît formatul digital al lucrărilor respective să poată fi transmis și accesat „la liber“ în cadrul Bibliotecii Digitale Naționale, sub administrarea Bibliotecii Naționale a României, parțial în sensul celor gîndite de inițiatorii proiectului de lege mai sus menționat, respectiv în cadrul unor platforme administrate de instituții aflate în subordinea Ministerului Educației (lucrările de licență sau disertațiile, de pildă).

În acest sens, nu sînt convins că proiectul de lege al USR pentru înființarea și funcționarea Depozitului Electronic Național al Lucrărilor Științifice nu reprezintă o redundanță legislativă. Dincolo de faptul că necesită mult prea serioase îmbunătățiri (și salut în acest sens atît opinia exprimată de Marius Deaconu, președintele ANOSR, cît și observațiile Consiliului Național al Rectorilor, exprimate toamna trecută), ca să nu interfereze negativ cu prevederi din legislația Educației sau din cea a Bibliotecilor, mă întreb dacă nu ar fi mai simplă modificarea celor trei legi mai sus menționate, în locul inițierii unei legi noi.

Evident, în oricare din legile mai sus menționate trebuie făcute o serie de distincții, bunăoară între documentele digitale zămislite și născute în formă digitală, trăindu-și viața apoi tot în formă digitală sau livrîndu-se publicului pe un suport material oarecare – ideea de „manuscris electronic“ nefiind nicicum percepută ca un oximoron –, și documentele (plus imaginile și obiectele) care se nasc întîi în formă materială și sînt apoi transpuse, prin reproducere (fotografică, sonoră etc.), în format digital. Specialiștii vor ști să cearnă categoriile, additis addendis și mutatis mutandis. De aceea este absolut necesar ca legiuitorii să se consulte cu specialiștii, atît cu juriștii care activează în domeniile vizate, cît și cu cei care se pricep la chestiunile tehnice. Cum ar fi cei din Biblioteca Națională.

Dincolo de chestiunea actelor normative, contează, de bună seamă, cine, cînd și cum inițiază proiectul sau proiectele de digitizare, astfel încît banii publici să nu fie cheltuiți fără discernămînt, pentru o nouă porție de „varză“, vorba distinsului coleg aflat la conducerea Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, dl Valentin Orga. Dar, despre aspectele administrative, în alt episod. 

Octavian Gordon, fost director interimar al Bibliotecii Naționale a României, este dr. în filologie al Universității București și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ a aceleiași Universități.